🔎 Oameni veniți de departe
În zidurile caselor din Cogealac, Viile, Atmagea sau Tariverde, în crucile vechi din cimitire sau în numele uitate din arhive, se ascunde povestea unei comunități care a trăit cu demnitate, în muncă și solidaritate – germanii dobrogeni.
În 1841, primii coloniști germani au ajuns în Dobrogea. Nu erau soldați și nu erau nici funcționari. Erau țărani, gospodari veniți din Basarabia și sudul Rusiei, dornici să găsească o viață mai bună. Au găsit însă un pământ cu mult vânt, cu secetă și capricii, dar și cu promisiunea libertății.
Josef Sallanz aduce în prim-plan, în studiul său Scurt istoric al germanilor din Dobrogea din volumul Dobrogea în contextul Primului Război Mondial, o istorie mai puțin cunoscută: prezența și destinul germanilor din Dobrogea, de la venirea lor ca pionieri agricoli în secolul al XIX-lea până la exodul și asimilarea forțată din secolul XX. Este o poveste despre migrație, adaptare și pierdere, despre comunități care au înflorit pe un pământ nou și care, în ciuda istoriei zbuciumate, și-au păstrat identitatea până la capăt.
🔷 Viața între plug și biserică
„Până la Primul Război Mondial, în Dobrogea locuiau aproximativ 16.000 de germani”, scrie Josef Sallanz . Trăiau în 23 de sate – unii majoritari, alții în comunități mixte alături de români, turci, bulgari sau tătari.
Comunitatea germană din Dobrogea a fost în primul rând una agricolă. Țărani harnici, cunoscuți pentru seriozitate și pricepere. Au adus cu ei unelte, semințe, rețete de pâine și un simț al ordinii care le-a organizat viața pe principii simple: muncă, credință și educație.
„Fiecare colonie germană avea cel puțin o biserică, o școală și o casă parohială”, notează Sallanz. Majoritatea erau evanghelici-luterani, dar existau și comunități catolice. Predica, învățătura și cărțile erau în germană. Erau mândri de limba lor, dar și deschiși spre conviețuire. În unele sate, corurile cântau și românește la sărbători.
„Relațiile cu celelalte etnii au fost, în general, bune, dominate de respect reciproc și încredere”, precizează autorul . Nu au fost izolați, dar nici nu au renunțat la identitate. Când au construit, au făcut-o trainic. Când au semănat, au făcut-o cu gândul la viitor.
🔺 Dobrogea, teritoriu al încrederii
Dobrogea de la sfârșitul secolului XIX era un mozaic etnic: români, bulgari, turci, tătari, ruși lipoveni și germani trăiau adesea în același sat. Multă vreme, provincia a fost un spațiu al toleranței practice: fiecare își vedea de treabă, iar vecinătatea nu era o amenințare, ci o realitate de zi cu zi.
În acest peisaj, germanii și-au câștigat un loc prin muncă. Statul român le-a recunoscut meritele și i-a integrat rapid. „După 1878, coloniștii germani au primit cetățenia română și li s-au confirmat drepturile asupra pământului”, spune Josef Sallanz. Au plătit impozite, și-au trimis copiii la școală și, mai târziu, au luptat în armata română.
🛑 Războiul: ruptura
Primul Război Mondial a venit ca o lovitură grea pentru toți dobrogenii. Dar pentru germani a fost mai complicat: erau cetățeni români, dar vorbeau limba dușmanului. Populația germană a fost privită cu suspiciune, iar unii dintre bărbați au fost internați în lagăre sau mutați din satele lor.
Unii au fost acuzați de spionaj, fără probe. Alții au fost obligați să semneze declarații de loialitate. Unii au colaborat cu administrația germană de ocupație, dar cei mai mulți au rămas între două lumi, apăsați de război și de neîncredere.
După 1918, mulți germani au plecat. Alții au rămas și au reconstruit, însă ceva parcă s-a frânt. De la o comunitate vizibilă și integrată, germanii au început un lung proces de risipire și uitare.
🔻 O memorie aproape uitată
Astăzi, urmele lor sunt rare – o biserică evanghelică ruinată la Viile și un cimitir părăsit la Cogealac. „După 1940, procesul de repatriere a dus la plecarea majorității germanilor dobrogeni în Germania nazistă” . A fost o plecare definitivă cu care nu toți germanii au fost de acord. Unii au fost forțați de propaganda vremii. Alții au rămas, dar au devenit invizibili în comunism.
Astăzi, în județul Constanța trăiesc sub 200 de etnici germani. Comunitatea este aproape stinsă. Dar povestea lor merită spusă. Pentru că vorbește despre încredere, conviețuire și loialitate într-un timp în care războaiele destrămau Europa.
💡 De ce contează această poveste?
Într-o lume tot mai divizată de frici, povestea germanilor dobrogeni este un exercițiu de memorie util. Ne amintește că identitatea nu se măsoară doar în limbă sau sânge, ci și în felul în care construiești o casă, sădești un pom sau respecți vecinul.
Este o lecție de conviețuire, dintr-o Dobroge istorică în care diversitatea nu era o lozincă, ci o realitate trăită.
Este, în același timp, o mărturie despre cum istoria nu e doar politică și fronturi, ci și viața de zi cu zi a unor oameni care au venit în Dobrogea cu „voința de a trăi liberi”, care au contribuit la economia și multiculturalismul regiunii și care, în cele din urmă, au plătit prețul jocurilor geopolitice ale secolului XX.
📢 Acest articol se bazează pe studiul „Scurt istoric al germanilor din Dobrogea” de Josef Sallanz, apărut în volumul colectiv Dobrogea în contextul Primului Război Mondial, Editura Top Form, 2017, pp. 339–351.