Azi ne alegem casa după etaj, parcare și orientarea spre soare. Facem planuri cu arhitecți, trasăm totul la milimetru și ne dorim ordine, simetrie, eficiență.
Dar în satele din Dobrogea, acum 100 de ani, omul nu-și clădea gospodăria după riglă sau plan urbanistic. O făcea după cum bătea vântul, după cum curgea apa și după cum trăia el, zi de zi. Fiecare colț era pus cu rost: ca să țină cald, să adăpostească, să îi fie aproape când era nevoie de ceva.
Vrei să aflii cum erau gândite gospodăriile și ce elemente am păstrat până în prezent?
Asezarea satului – după sursa de apă
În Dobrogea de la început de secol XX, așezările se trăgeau după apă. Pe lângă Dunăre, în văile adânci („dere”), pe marginea mării – unde era izvor, era și viață.
Satele vechi aveau ulițe strâmbe, curți largi, cu forme neregulate. Omul le trasa cu ochiul, nu cu ruleta. Își punea gardul acolo unde bătea vântul mai tare și grajdul unde-l auzea noaptea, dacă se întâmpla ceva.
Abia după 1900, satele au început să capete puțin câte puțin, o altă formă. Statul adusese coloniști. Satele începeau să aibă altă logică – străzi drepte, loturi egale, gospodării așezate la linie.
Grajdul – un element nelipsit
Grajdul era miezul gospodăriei. Se construia din piatră – uneori netencuită, cu ziduri groase și fără ferestre. Doar o deschidere mică, cât să intre aerul, dar nu și frigul.
În sudul Dobrogei, omul își făcea grajdul chiar sub casă – pentru că acolo era mai cald iarna. Tătarii îl puneau în față, sub ochi, să-l poată supraveghea. Coloniștii îl așezau în fundul curții, perpendicular pe casă, dar la îndemână. Alții îl legau în linie cu casa, cu un șopron între ele.
Grajdul nu avea podea, doar pământ bătut. Nu avea nimic „frumos” – dar avea ce conta: căldură, siguranță, și loc pentru animalul de care depindea tot.
Cuptorul – focul care ținea casa vie
În fiecare curte dobrogeană era, aproape fără greș, un cuptor din lut. Nu unul oarecare, ci făcut cu cap: cu boltă înaltă, horn cu găuri, o vatră pentru gătit și o banchetă tot din lut, unde se mai așeza omul să-și tragă sufletul.
Se cocea pâinea, se fierbea mâncarea, se ținea cald în zilele reci și se proteja flacăra de vânt cu ziduri laterale. Fumul era dus în sus, printr-o boltă gândită atent, nu improvizată. Totul era făcut să funcționeze.
Nu era un simplu cuptor – era inima casei.
Curțile și gardurile dobrogenilor
Oamenii nu-și umpleau curtea. Dar nici nu lăsau nimic la întâmplare. Casele aveau șopron – deschis pe două laturi – pentru căruță sau unelte. Aveau cotețe, poate o cocină de porci, o magazie improvizată din ce avea la îndemână.
Nu erau standard. În fiecare curte, construcțiile mici se schimbau după an: dacă omul avea mai multe animale, mai ridica un perete; dacă avea mai puțin, îl lăsa să cadă.
La drum, gospodăria era despărțită de lume printr-un gard de piatră zidită cu lut. În unele părți era varuit doar deasupra, alteori lăsat brut – să se vadă piatra.
În Deltă și în zonele de baltă, se făcea altfel: din trestie înfiptă în pământ, împletită sus, să fie ușor de schimbat și destul de flexibilă să reziste la vânt.
Gardul nu era pentru mândrie. Era pentru intimitate, ordine și siguranță.
Românul, grecul, tătarul, lipoveanul, bulgarul – fiecare avea stilul lui, dar cu toții au învățat să-și croiască gospodăria după același pământ și aceeași vreme. Așa s-a născut o Dobroge a diferențelor care se potriveau.
Îți amintești curtea bunicilor? Nu doar casa, ci tot ce era în jurul ei – cuptorul din lut cu pâine coaptă, șopronul cu unelte ruginite sau cotețele îngrămădite?
Vrem să auzim și părerea ta! Participă la dezbatere în comentarii sau scrie-ne la dobrogea.explore@gmail.com. De asemenea, dacă ai idei de subiecte noi sau informații interesante, le așteptăm cu drag!
SURSA PRINCIPALĂ INFO ȘI FOTO – Arhitectura populară românească – Dobrogea (1956–57), semnat de Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Stahl și Paul Petrescu
SURSA SECUNDARĂ – https://biblioteca-digitala.ro