🔍Puțini știu că George Topârceanu – poetul cu versuri jucăușe și fin observator al ironiei vieții – a fost prizonier de război în timpul bătăliei de la Turtucaia, una dintre cele mai dureroase înfrângeri suferite de armata română în Primul Război Mondial. Cei care îl cunosc doar ca autor al Baladelor vesele și triste ar fi poate surprinși de tonul amar și de dramatismul notelor sale din perioada petrecută pe frontul dobrogean.
Corina-Mihaela Apostoleanu explorează acest episod în eseul „Literatură și război: George Topârceanu pe frontul dobrogean – Ecouri memorialistice”, publicat în volumul Dobrogea în contextul Primului Război Mondial, 2017.
🔻 De la idealism la prăbușire
Ca mulți tineri ai generației sale, Topârceanu a intrat în război cu idealuri înalte. Visul său era să participe la lupta pentru întregirea națională, dar s-a trezit aruncat în haosul și lipsa de organizare a unei campanii militare care s-a sfârșit în dezastru.
Topârceanu făcea parte dintr-o unitate de artilerie staționată în apropierea satului Kosui Bulgar. Armata română avea aproape 39.000 de soldați în acel sector, dar „lipsa unei coerenţe strategice aduce un dezastru armatei române şi astfel frontul se prăbuşeşte, în aproximativ două zile”.
🔵 Imaginea dezolantă a soldaților
Intrarea României în război alături de Antanta fusese marcată de un entuziasm general. Se vorbea despre întregirea neamului și reîntoarcerea „fraților din Ardeal”. Dar campania din sudul Dobrogei a demonstrat rapid lipsa de pregătire și de coerență a conducerii militare. Generali incompetenți, ordine, confuzie și o slabă evaluare a forței inamice, au dus la un colaps aproape instantaneu al frontului de la Turtucaia.
Topârceanu observă, cu un amestec de compasiune și teamă, chipurile celor care-l însoțeau. Nu erau soldații eroici ai legendelor, ci „țărani de prin județele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiţi dintre toţi”. Nu vedea în ochii lor dor de glorie, ci „grija mohorâtă şi senină de «nevastă» şi «copilaşi», părăsiţi fără sprijin, cine ştie unde”.
🟠 Prizonieratul – un drum fără glorie
După prăbușirea apărării, Topârceanu a fost capturat și dus, alături de alți prizonieri, în lagărele bulgărești. Condițiile din lagăre erau aspre, iar tratamentul aplicat era umilitor și lipsit de orice respect pentru demnitatea umană.
Pentru Topârceanu, salvarea nu a venit prin arme, ci prin scris. După război, avea să transforme această experiență într-o literatură a memoriei, nu a eroismului. Cartea sa Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Pianina nu este o cronică oficială, ci o încercare de a reda fidel, poveștile de viață a celor care au fost acolo, dincolo de cifre și învinși.
🔹 Un memorialist lucid
Memoriile lui Topârceanu nu încearcă să înfrumusețeze nimic. Din contră, sunt impregnate de o sinceritate crudă. Într-o vreme în care discursul public glorifica victoriile și ascundea eșecurile, el scria despre frică, rușine, vinovăție și neputință, dar și despre curajul anonim al unor soldați care, deși prost echipați și fără comenzi clare, au încercat să reziste până la capăt.
Un episod relatat de poet vorbește despre un singur artilerist care a rămas lângă tunul său, trăgând singur până când a fost înconjurat. Bulgarii l-au cruțat, impresionați de determinarea și curajul lui. Pentru Topârceanu, astfel de gesturi anonime aveau mai multă valoare decât orice monument.
🟡 Literatura ca formă de supraviețuire
După încheierea războiului, Topârceanu a simțit nevoia să recupereze nu doar memoria camarazilor, ci și propria identitate. Experiența Turtucaiei l-a marcat profund și a schimbat tonul scrisului său. Poetul și-a păstrat umorul, dar este un umor amar, de supraviețuitor.
În prefața volumului său memorialistic, el mărturisește faptul că i-ar fi fost mai ușor să uite. Dar nu putea face acest lucru deoarece amintirea acelei „nenorociri” îi ardea sufletul. Era o datorie morală să scrie – nu pentru glorie, ci pentru cei care nu s-au mai întors acasă.
📌 De ce contează acest episod?
Cazul lui Topârceanu, un poet ajuns prizonier, apoi memorialist, ne arată cum un eveniment istoric poate fi transformat, prin literatură, într-un act de memorie activă. El nu scrie doar pentru contemporani, ci și pentru noi. Ne oferă o perspectivă vie asupra războiului, nu din manuale, ci dintr-o realitate brută și complexă.
Mai ales azi, într-o epocă în care uitarea e grăbită și eroismul se banalizează, vocea lui Topârceanu vine ca un memento necesar: faptul că oamenii nu sunt doar cifre într-un raport de pierderi, ci povești, suferințe, decizii, spaime și vulnerabilități.
După război, s-au ridicat monumente în multe localități dobrogene. Dar Topârceanu a înțeles că adevărata memorie nu e în piatră, ci în scris. Iar scrisul lui rămâne viu, ca o confesiune sinceră, fără exagerări, despre o rană pe care o generație întreagă a purtat-o în tăcere.
📚 Sursă: Corina-Mihaela Apostoleanu, „Literatură şi război: George Topârceanu pe frontul dobrogean – Ecouri memorialistice”, în Dobrogea în contextul Primului Război Mondial, Editura Ex Ponto, Constanța, 2017, pp. 352–356.