Au venit după 1878 ca să spargă granitul din Munții Măcinului. Piatra lor era mai competitivă pe piața Bucureștiului decât cea adusă din Belgia și din Franța. Astăzi, una dintre carierele din apropiere, la Turcoaia, e un lac verde, iar la recensământul din 2021 se mai declarau italieni cincisprezece oameni.
Comuna Greci, județul Tulcea. Ultimul sat înainte de a intra în Parcul Național Munții Măcinului. Peste el, Țuțuiatu – cel mai înalt vârf al celor mai vechi munți din România.
Un sat care se cheamă „Greci” și pe ulițele căruia, mai bine de o sută de ani, s-au auzit dialecte din Friuli și din Veneto.
Mai întâi, numele
Localitatea apare pentru prima dată în hărți statistice din 1790, sub forma „Greczj”. Se presupune – și rămâne o presupunere, nu un fapt documentat – că a fost întemeiată de greci. Nicolae Iorga scria despre „vechiul cuib de greci pescari pe Dunăre”, satul Greci, „locuit mai apoi de meșteșugarii pietrari italieni”.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Marele Dicționar Geografic al României consemna la Greci 327 de familii, „sau 1411 suflete”, defalcate așa: 260 de familii cu 1.169 de suflete români, 50 de familii cu 187 de suflete turci și 17 familii cu 56 de suflete italieni. (adunate, cele trei dau 1.412 – mica nepotrivire e în dicționar).
Șaptesprezece familii. De acolo a pornit tot.
De ce au venit italienii tocmai aici
După 1878, când Dobrogea intră în hotarele României, statul român are brusc nevoie de piatră: pavaje, gări, poduri, chei. Și are, în Munții Măcinului, un granit rar de bun.
Pentru exploatarea lui, după 1878 au fost aduși în Dobrogea muncitori specializați din Italia, iar la Greci pietrarii italieni încep să sosească din 1885. În 1899 erau deja 117. (Cifra nu se potrivește cu cele 56 de suflete din dicționarul geografic; cele două provin din evidențe și momente statistice diferite, iar diferența nu poate fi reconciliată cu certitudine.)
Veneau din Friuli și din Veneto – de prin Andreis, Poffabro, din zona Rovigo. Nume care se aud și azi în sat: Savioli, del Puppo, Battaiola.
Prima carieră de granit de la Turcoaia se deschisese în 1880. Au urmat, lângă Greci, Morsu – deschisă în 1894, sub conducerea lui I. Orghidan – și Carabal, în 1896, sub C. Orghidan. Amândouă erau proprietăți ale statului date în concesiune.
Piatra din Măcin, pusă în operă
Cifrele spun cât de serioasă era treaba: pentru Morsu se dă o capacitate de circa 1.100 mc de granit pe an, pentru Carabal circa 761 mc, pentru pavaje și construcții. (Sursa le tratează ea însăși ca posibilă capacitate anuală, nu ca producție măsurată.)
Iar aici vine amănuntul economic care explică totul: piatra de pavaj tăiată în Dobrogea era mai competitivă pe piața Bucureștiului decât cea importată din Belgia sau Franța. Cât anume din străzile Capitalei a ajuns să fie pavat cu ea nu se poate spune cu o cifră – dar avantajul era de partea muntelui dobrogean spart de mâini italiene.
Cea mai des invocată lucrare e podul de la Cernavodă, ridicat de Anghel Saligny între 1890 și 1895 și inaugurat pe 26 septembrie 1895. Cu tot cu viaducte, complexul măsura 4.087,95 metri – cel mai lung din Europa la acea dată și al treilea din lume.
Surse secundare spun că din carierele acestea au ieșit blocurile de granit pentru picioarele podurilor de peste Dunăre. Afirmația se repetă constant și e plauzibilă – dar nu am găsit o sursă tehnică de epocă, un deviz sau un raport de șantier, care să lege explicit piatra de Măcin de pilele podului lui Saligny. Așa că o dăm ca pe o tradiție bine înrădăcinată, nu ca pe un fapt dovedit.
Comunitatea locală mai atribuie granitului de Măcin și alte lucrări mari: Palatul CFR din București, Mausoleul Eroilor, podul de la Giurgiu, barajul de la Bicaz, pavaje din Germania, chiar și Casa Poporului. Circulă și povestea că regele Carol I i-ar fi adus pe italieni ca să îmbrace în piatră cioplită Castelul Peleș, iar ei ar fi găsit în Munții Măcinului materialul căutat și n-ar mai fi plecat.
Aceste ultime lucruri le dăm așa cum sunt: tradiție locală și relatări de presă, nu documente.
Piatra pleca la vale întâi cu carul cu boi, apoi pe funicular, apoi pe o mocăniță care cobora din valea Carabalului până la brațul Măcin, unde se încărca în șlepuri.
O colonie adevărată, cu biserică și cu școală
Nu era o tabără de muncitori sezonieri. Era o comunitate.
La carieră, oamenii locuiau în ceea ce ei numeau „baracoane”. Veneau specialiști din Italia să coordoneze lucrările. Colonia avea club și biserică.
Biserica romano-catolică a început să se construiască în 1904 și a fost terminată în 1912, cu hramul Santa Lucia. Primul preot: Gustav Müller.
Mai târziu s-a înființat și o școală italiană, cu profesori aduși din Italia. Datele diferă: un reportaj local plasează ridicarea clădirii în jurul lui 1928, în timp ce cercetarea etnografică dă anul 1932 pentru întemeierea școlii. A funcționat până în 1943, când a rămas fără dascăl italian – de atunci a predat, o vreme, preotul.
În colonie se vorbea italienește, dar mai ales în dialect: bătrânii vorbeau venet, câțiva – friulană. Nu era limba satului – italienii n-au fost niciodată majoritari la Greci –, ci limba unei lumi dinăuntrul satului. Se cântau cântece populare, se ținea carnavalul, se făceau paste, iar prosciutto se pregătea după rețete aduse din zona Rovigo.
La recensământul din 1913, în Dobrogea de nord erau 1.928 de italieni – circa o jumătate de procent din populație –, dintre care 1.334 în județul Tulcea – 127 la orașe și 1.207 la sate, printre care și comunitățile de pietrari din nordul Dobrogei. La 1930, recensământul românesc număra 9.649 de italieni în toată țara, dintre care 1.528 în Dobrogea. Nu era singura lor așezare – și nici singurul fel de italian. La Cataloi, lângă Tulcea, trăia o comunitate cu o poveste complet diferită: agricultori, nu pietrari. În 1879, moșierul moldovean Dimitrie Anghel adusese la Cornești, lângă Iași, vreo sută de familii din zona Rovigo, ca să cultive orez pe moșia lui, și încheiase cu ele un contract. După moartea lui, noul proprietar n-a mai recunoscut înțelegerea, iar familiile s-au mutat în Dobrogea, la Cataloi, unde statul român le-a dat în concesiune terenuri agricole. Despre ei scria geologul I. Simionescu că „și-au menținut vioiciunea meridională”.
Cum s-a stins
Punctul de cotitură a fost 1940. Contextul politic – România pierdea teritorii, Italia lui Mussolini era parte a Axei – a făcut ca poziția coloniei să devină delicată. Mulți s-au repatriat în Italia în anii aceia.
Apoi a venit comunismul, și a venit peste ei de două ori.
După instaurarea regimului comunist, întreaga comunitate italiană din România a fost supusă unor presiuni: școli și instituții închise, pașapoarte confiscate, insistențe să renunțe la cetățenia italiană și să o ia pe cea română. Învățământul a fost românizat.
La Greci, potrivit mărturiilor păstrate în comunitate, s-au adăugat interzicerea sărbătorilor – carnavalul, colindele –, amenințările și interogatoriile, iar unii au fost puși sub domiciliu obligatoriu sau arestați pentru că nu s-au supus.
Exploatările istorice Morsu și Carabal de la Greci s-au închis. Munții Măcinului au primit statut de arie protejată prin acte succesive, între 1998 și 2003. Extragerea granitului continuă însă în alte perimetre din zonă.
Ce a mai rămas – și de ce merită mers acolo
Lacul Iacobdeal, lângă Turcoaia, e cea mai frumoasă urmă. E o fostă carieră de granit, umplută cu apă după ce exploatarea a atins pânza freatică; unele relatări spun că apa a năvălit repede, altele că groapa s-a umplut treptat, din izvoare, după încetarea lucrărilor. A ieșit un lac cu apă verde-smarald, între pereți de piatră, care arată ca un lac glaciar deși e groapa lăsată în urmă de o carieră – una deschisă în 1880. La Turcoaia s-a așezat și una dintre cele mai mari colonii italiene din zonă – în 1897 se consemnau acolo în jur de o sută de familii.
În sat, comunitatea mai are asociație, ansamblu folcloric și costume. Un reportaj din anul 2000 consemna că, după 1994, membrii comunității își puteau redobândi cetățenia italiană, iar mulți tineri ajunseseră să aibă dublă cetățenie. N-am găsit o sursă juridică italiană care să confirme procedura în termenii aceștia, așa că o dăm ca mărturie, nu ca regulă.
La recensământul din 2021, comuna Greci avea 4.692 de locuitori, în scădere față de cei 5.117 din 2011. Cincisprezece dintre ei s-au declarat de etnie italiană – dintr-un total de 65 în tot județul Tulcea. Separat, 55 de oameni (1,17%) s-au declarat romano-catolici – două cifre care măsoară lucruri diferite: pot fi urmași ai italienilor care se declară români și ortodocși, după cum pot fi catolici care nu se declară italieni. Cifra de „circa 70 de familii”, care circulă des, vine dintr-un reportaj din anul 2000 – nu e o statistică de azi.
De la cele 17 familii trecute în dicționarul geografic la sfârșitul secolului al XIX-lea și 1.528 de italieni în Dobrogea la 1930, până la cincisprezece oameni care mai bifează căsuța „italian” în recensământ – și un lac verde într-o groapă de granit.
Data viitoare când urcați spre Țuțuiatu, opriți-vă un minut la marginea satului. Muntele acela are pe el urme de daltă. Și fiecare urmă a fost lăsată de cineva care venise de la 1.500 de kilometri distanță și a hotărât să rămână.
Surse
Unde cifrele diferă între surse – numărul italienilor rămași azi, lista lucrărilor în care s-ar fi folosit granitul de Măcin – articolul spune limpede care e documentul și care e tradiția orală.
- C. Brătescu, Populația Dobrogei, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de viață românească, 1878–1928 (Analele Dobrogei, 1928) – pentru tabelul statistic de la 1913: 1.928 de italieni în Dobrogea veche, dintre care 1.334 în județul Tulcea (1.207 la sate). Tot de acolo și citatul lui I. Simionescu despre italienii din Cataloi.
- Marele Dicționar Geografic al României, vol. 3, art. Greci, com. rur., jud. Tulcea – pentru defalcarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea: 327 de familii („1411 suflete”), din care 260 de familii cu 1.169 de români, 50 de familii cu 187 de turci și 17 familii cu 56 de italieni. Verificat direct pe scanul ediției originale (exemplarul digitizat de pe Wikimedia Commons), inclusiv nepotrivirea de o unitate din totalul tipărit.
- Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei – pentru citatul lui N. Iorga („vechiul cuib de greci pescari pe Dunăre… locuit mai apoi de meșteșugarii pietrari italieni”), din Cele trei Dobrogi pe care le-am găsit, Analele Dobrogei, nr. 1/1922, p. 31.
- RomanianCoins.org, fișa jetoanelor Carierile de Granit Morsu & Carabal – C. & J. Orghidan, satul Greci – pentru anii de deschidere ai carierelor (Morsu 1894, Carabal 1896), regimul de concesiune, capacitatea anuală (cca 1.100 mc, respectiv 761 mc), sosirea pietrarilor italieni la Greci din 1885 și cei 117 din 1899, competitivitatea pietrei de pavaj față de importurile belgiene și franceze, mocănița spre brațul Măcin și preluarea carierei Carabal de societatea „Cetatea de Granit” (1928).
- Biblioteca Județeană „Panait Cerna” Tulcea, fișa Italienii din Munții Măcinului – Comuna Greci – pentru originea din Friuli și Rovigo, numele de familie, funcționarea școlii italiene până în 1943, românizarea învățământului după 1948 și obiceiurile culinare. Atenție: fișa reproduce un reportaj din anul 2000, iar cifra de „circa 70 de familii” de acolo vine – deci nu e o statistică actuală.
- Salut Dobrogea!, reportajul Au scris istorie în granit: friulanii de la poalele Munților Măcin (2021) – pentru carierele Iacobdeal, Piatra Roșie, Morsu și Baba Rada, biserica romano-catolică (1904–1912, primul preot Gustav Müller), școala din anii ’20–’30, dialectele venet și friulan și interzicerea sărbătorilor sub comunism. Sursele reportajului sunt interviuri cu membri ai comunității (Otilia Battaiola-Meragiu) și arhive de familie – deci mărturii, nu documente de arhivă.
- Pentru colonia agricolă de la Cornești și mutarea ei la Cataloi – relatarea, reluată în lucrările de sinteză despre emigrația italiană în România, despre cele circa 100 de familii din zona Rovigo aduse în 1879 de moșierul Dimitrie Anghel pentru cultura orezului, și despre plecarea lor în Dobrogea după ce contractul nu a mai fost respectat.
- Consiliul Județean Tulcea, fișa Italienii, cjtulcea.ro – pentru colonia de la Turcoaia (circa 100 de familii în 1897), pentru hramul Santa Lucia al bisericii din Greci, pentru maximul de italieni consemnat în județ în 1910 și pentru cei 65 de italieni din județ la recensământul din 2021, dintre care 15 la Greci.
- Recensământul Populației și Locuințelor 2021 (INS) – pentru cei 4.692 de locuitori ai comunei Greci, pentru cele 15 persoane care s-au declarat de etnie italiană și pentru cei 55 de romano-catolici (1,17%). Cifra din 1930 (9.649 de italieni în România, dintre care 1.528 în Dobrogea) provine din recensământul general al populației din acel an, preluat în literatura italiană despre emigrația în România.
Precizări de acuratețe: podul de la Cernavodă a fost construit între 1890 și 1895 și inaugurat pe 26 septembrie 1895 – anul 1897, care apare în unele relatări locale despre carieră, nu poate fi anul construcției. Formula tehnică potrivit căreia „elevațiile s-au realizat cu moloane de Măcin” apare în descrieri ale podului nou, dat în folosință în 1987, nu ale podului lui Saligny; pentru cel din 1895 avem doar surse secundare care vorbesc, generic, despre „picioarele podurilor de la Dunăre”. Celelalte lucrări invocate: Peleș, Palatul CFR, Mausoleul de la Mărășești, Casa Poporului, barajul Bicaz – circulă în presă și în memoria comunității, dar nu am găsit pentru ele o atestare documentară fermă, așa că le-am marcat ca atare în text. Religia nu poate fi folosită ca măsură a etniei: cei 55 de romano-catolici și cele 15 persoane care s-au declarat italiene la 2021 sunt două lucruri diferite, iar articolul le dă separat.