Ancheta industrială din 1901–1902 număra 639 de mori de vânt la sate și încă 103 la orașe – 742 în total. Astăzi le mai găsești prin muzee și în câteva locuri din Dobrogea unde au scăpat.
Dacă ai fi străbătut Dobrogea acum o sută și ceva de ani, unul dintre lucrurile care ți-ar fi rămas în minte ar fi fost aripile.
Pe dealurile de la marginea satelor puteai vedea una, trei sau zece. Se roteau când bătea vântul și se opreau când se lăsa liniștea. În 1904, căpitanul M. D. Ionescu scria că, de departe, „numai morile de pe dealuri trădează călătorului că pe aci se află locuințe omenești” – și că în tot județul Constanța „morile de vânt sunt nedezlipite de sate”.
Le-au observat și străinii. Naturalistul francez Boucher de Perthes, apropiindu-se de Tulcea în 1853, vedea pe colinele de pe țărmul turcesc „o armată de mori de vânt”: „Număr vreo patruzeci, afară de cele pe care nu le văd.”
Șapte sute patruzeci și două
O anchetă industrială făcută în 1901–1902 a înregistrat 639 de mori de vânt în comunele rurale ale Dobrogei – 437 în județul Tulcea și 202 în județul Constanța – și încă 103 la orașe. În total, 742.
O sinteză a specialiștilor Muzeului ASTRA din Sibiu dă aceeași cifră pentru începutul secolului XX: din 916 mori de toate felurile care existau atunci în Dobrogea, 742 erau de vânt. Datele anchetei au fost valorificate ulterior și în cercetările etnografei Hedwig Rușdea, de la același muzeu.
Cele mai multe erau în nord. În sate, Beidaud avea 23, Sarichioi – 22, Valea Nucarilor – 21, Zebil și Istria câte 18, Beștepe și Jurilovca câte 17. În județul Constanța, Corbu și Gârliciu aveau câte 12, iar Negrești 11.
Prin presă circulă și o împărțire a totalului pe județe – 526 în Tulcea, 216 în Constanța. Pe aceea n-am putut-o verifica, așa că n-o dăm.
O moară pe căruță
Povestea e mult mai veche. În 1585, călătorul francez François de Pavie, întorcându-se de la Constantinopol pe coasta de vest a Mării Negre, descria căruțele lungi, cu patru roți, ale unor familii nomade, pe care istoricii români le-au identificat cu tătarii. În spatele căruței era montată „o moară de vânt cu patru sau șase pânze”, pentru făină.
O moară de vânt care mergea cu casa după ea. E cea mai veche mențiune a morilor de vânt pe care o invocă cercetătorii pentru ținuturile acestea.
Cum arătau
Morile se deosebeau, întâi, după felul în care erau întoarse în vânt.
- La morile cu pivot, întreaga construcție se rotea în jurul unui stâlp central. Moara din Sarichioi, azi la Muzeul Satului, e de felul acesta: o poate întoarce un singur om.
- La morile „căciulate”, rotunde, corpul rămânea fix și se rotea doar acoperișul, cu aripi cu tot.
Apoi, după aripi. Unele mori cu pivot din sudul Dobrogei foloseau, în locul palelor de lemn, un sistem de tip mediteranean, ca în Grecia sau Portugalia: pânze triunghiulare întinse pe spițe – la moara din Curcani, douăsprezece. Specialiștii Muzeului ASTRA scriu că, în România, sistemul acesta e atestat doar în sudul Dobrogei. Ioan Adam le vedea în 1908 la marginea Constanței, spre Anadolchioi: mori „care-și rostogolesc domol aripele de pânză, scârțâind strident din toate încheieturile”.
O fotografie din 1933 arată tocmai o asemenea moară, cu pânzele desfăcute ca un evantai. Fotografia ridică însă o problemă: albumul o localizează la Cilic-Dere, în nordul Dobrogei. În lipsa altor documente, nu putem explica această contradicție.
De ce au dispărut
Nu există o singură explicație, iar declinul a durat decenii.
Semnele apăruseră devreme. Tot Ioan Adam trecea în 1908, la capătul Constanței, pe lângă „moara de vânt părăsită”, iar pe cele încă în funcțiune le vedea deja ca pe niște „monștri rămași din alte vremuri”.
Primul Război Mondial a distrus multe dintre ele – în zona Tulcei, scrie profesorul Nicolae Ariton, au fost ținte preferate ale artileriștilor bulgari. După război, măcinișul a trecut tot mai mult la morile mecanice, „morile de foc”, cum le spuneau oamenii. Doar în Deltă, unde acestea nu se descurcau, morile de vânt au mai rezistat, pe alocuri până prin anii ’70.
După colectivizare, unele mori au fost confiscate sau au ajuns în patrimoniul cooperativelor, iar proprietarii înstăriți puteau fi încadrați în categoria „chiaburilor”. O moară care nu mai aducea nimic, dar trebuia întreținută, devenea o povară. Unele au fost lăsate să cadă, altele demontate, iar lemnul a mers la altceva.
Ritmul se vede într-un singur sat: din cele 22 de mori ale Sarichioiului, în 1964 mai puteau fi recunoscute doar două, și acelea pe jumătate distruse.
Unde mai poți vedea una
O parte au fost salvate de marile muzee în aer liber.
La Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București sunt trei mori din județul Tulcea: din Sarichioi, de la începutul secolului al XIX-lea, din Valea Nucarilor, adusă în 1965, și din Enisala.
La Muzeul ASTRA din Sibiu se află piesa cea mai rară: moara cu pânze din Curcani, sat care ține azi de comuna Cobadin, județul Constanța. E din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost achiziționată în 1968 și reconstruită la Sibiu în 1970. Are douăsprezece aripi cu pânze triunghiulare, iar specialiștii muzeului o consideră ultimul exemplar de acest tip păstrat în România.
Dar nu toate au plecat din Dobrogea.
La Microrezervația din Constanța, parte a Complexului Muzeal de Științe ale Naturii, stă o moară de peste o sută de ani adusă din satul Vișina, comuna Jurilovca.
La Mănăstirea Saon, lângă Niculițel, s-a păstrat una dintre cele două mori de vânt care măcinau odinioară porumbul și grâul mănăstirii.
Iar lângă Mănăstirea Celic-Dere e o moară ridicată acolo în 1953, care a funcționat vreo douăzeci de ani și care face parte din ansamblul mănăstirii, monument istoric.
Sunt puține. Dar sunt.
Ce s-a pierdut, de fapt
O moară de vânt nu e doar o construcție. E o mașină, făcută fără motor și fără curent, care trebuia să prefacă un lucru imposibil de controlat – vântul – într-o mișcare destul de regulată cât să macine grâul.
Morarul trebuia să știe când s-o întoarcă, câtă pânză să întindă, cum să regleze pietrele. Trebuia să cunoască vântul locului, nu vântul în general. Cunoștințele astea se învățau de la om la om – și s-au dus odată cu ultimii care le-au folosit.
Iar în multe sate n-a mai rămas decât un nume de loc, o fotografie veche sau povestea bunicilor despre dealul pe care se învârtea moara.
Dacă știți prin sat o temelie veche de moară, o fotografie sau o poveste despre morarii Dobrogei, scrieți-ne.
Despre seria „Știați că” – scriem despre lucruri reale din Dobrogea pe lângă care trecem fără să le știm. Le documentăm din monografiile și publicațiile vechi ale locului – Analele Dobrogei, monografiile de la 1900, hărțile și albumele de epocă – și din cercetarea de specialitate de astăzi. Fiecare articol are sursele la vedere. Iar acolo unde izvoarele se contrazic, sau unde o poveste e tradiție și nu document, o spunem pe față. Dacă știți ceva ce lipsește sau găsiți o greșeală, scrieți-ne – corectăm.
Surse
- Iuliana Titov, Relația majoritari–minoritari etnici în Dobrogea de Nord, Editura Dobrogea, Constanța, 2015, p. 56 – pentru ancheta industrială din 1901–1902: 639 de mori de vânt în comunele rurale și 103 în mediul urban (textul dă totalul „741″, o evidentă greșeală de adunare: 639 + 103 = 742); trimite la Morile de vânt din Dobrogea. Hedwig Ulrike Rușdea în memoria etnomuzeologiei românești, Muzeul ASTRA, Sibiu, 2012, p. 100.
- Corneliu Bucur, Remus Iancu, Sistemul mulinologic național reprezentat în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, în Cibinium, 2000, nr. 1, p. 95–106 – p. 97: în Dobrogea, la începutul secolului XX, „din cele 916 mori existente, 742 erau de vânt”.
- Hedwig Rușdea, etnograf la Muzeul ASTRA Sibiu – pentru repartiția morilor rurale pe județe (437 în Tulcea, 202 în Constanța), numărul de mori pe sate, tipurile de mori (cu pivot și „căciulate”) și situația de la Sarichioi din 1964; citată după Dobrogea, țara vânturilor și a morilor de vânt, discoverdobrogea.ro.
- Cpt. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, București, 1904 – pentru observația că în județul Constanța „morile de vânt sunt nedezlipite de sate”. Consultat direct.
- Ioan Adam, Constanța pitorească, 1908 – pentru morile cu aripi de pânză de lângă Anadolchioi și moara părăsită de la capătul orașului. Consultat direct.
- Călători străini despre Țările Române, vol. III, ed. Maria Holban, București, 1971 – pentru mărturia lui François de Pavie din 1585; citată după Marius Teja, Călători străini prin Dobrogea – François de Pavie, ziuaconstanta.ro.
- Nicolae C. Ariton, Mori tulcene pierdute în vânt și timp, mistereledunarii.wordpress.com, și Morile de vânt din Tulcea de altădată, Ziarul de Tulcea – pentru citatul din Boucher de Perthes, Voyage à Constantinople (1855), distrugerile din Primul Război Mondial, trecerea la morile mecanice și supraviețuirea morilor din Deltă până prin anii ’70.
- Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, fișele morilor de vânt din colecție – pentru cele trei mori tulcene (Sarichioi, Valea Nucarilor, Enisala), datarea lor și sistemul de rotire al morii din Sarichioi.
- Muzeul ASTRA Sibiu, citat în Ultima moară de vânt cu pânze din România, adevarul.ro – pentru moara din Curcani: moară cu pivot pe soclu de piatră, cu douăsprezece pânze triunghiulare, datare, achiziție în 1968, reconstrucție în 1970, sistemul cu pânze de tip mediteranean și statutul de ultim exemplar păstrat.
- Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța – pentru moara din Vișina, comuna Jurilovca.
- tusitulcea.ro, portalul turistic al județului Tulcea, fișa Mănăstirii Saon – pentru cele două mori de vânt ale mănăstirii, din care s-a păstrat una.
- AGERPRES, Reportaj Tulcea: Mănăstirea Celic-Dere, 2 decembrie 2020 – pentru moara lucrată acolo în 1953 și inclusă în ansamblul monument istoric al mănăstirii.
- Albumul Dobrogea – fotografii vechi, 1933 – pentru fotografia morii cu pânze, localizată de album la Cilic-Dere.
- Pentru confiscarea unor mori și încadrarea unor proprietari ca „chiaburi”: presa culturală și mărturii locale, nu cercetare de arhivă.
Precizare de acuratețe: cifra de 742 de mori de vânt e susținută de două surse de specialitate: Iuliana Titov, care citează ancheta industrială din 1901–1902 și indică 639 de mori rurale și 103 urbane, și studiul lui Corneliu Bucur și Remus Iancu, care consemnează 742 de mori de vânt din 916 mori existente în Dobrogea la începutul secolului XX. În lucrarea Iulianei Titov apare totalul „741″, o evidentă eroare de adunare, întrucât 639 + 103 = 742. Împărțirea celor 742 pe județe (526 în Tulcea, 216 în Constanța), frecventă în presă, nu am putut-o verifica și nu o folosim. Mărturia din 1585 privește mori de vânt montate pe căruțele unor nomazi, nu mori fixe de sat. Morile din muzee au fost mutate și reconstruite; nu stau în locul lor de origine.