Există comunități care nu au nevoie de muzee pentru a-și păstra istoria. O poartă în haine, o cântă în cor, o gătesc duminica și o regăsesc în rugăciuni, cu fruntea aplecată până la pământ. Rușii lipoveni din Constanța sunt una dintre ele.
Am stat de vorbă cu tinerele ansamblului Galuboe More și cu coordonatoarea acestuia, Claudia Artion, și am înțeles că o comunitate nu supraviețuiește prin documente sau prin discursuri oficiale. Supraviețuiește prin oameni care știu să cânte, să vâslească și să facă cruce înainte de a duce pâinea la gură.
Portul — haina misticului și a bucuriei
La rușii lipoveni, costumul tradițional nu este un obiect de muzeu. Este, în același timp, o mărturisire religioasă și o celebrare a vieții.
Hainele lungi, brâul, sobrietatea culorilor la bărbați și, mai ales, acoperirea capului la femei — toate sunt impuse de Biserică și poartă în ele ceva din spiritul monahal. Dar culorile vii, deosebit de luminoase, redau ceva cu totul opus austerității: bucuria de a fi în lume.
Costumul femeiesc are ca piesă centrală sarafanul sau iupka — o fustă lungă purtată peste o bluză albă sau înflorată, strânsă la mijloc cu un brâu cu ciucuri numit pois. Capul era acoperit cu o basma, dar cu o distincție importantă: femeile măritate își strângeau părul într-un coc, acoperit cu o bonețică mică — kichka sau zbornik — peste care se punea baticul, în timp ce fetele tinere purtau o coadă lungă, prinsă cu o panglică lată și colorată. O diferență simplă, vizibilă de la distanță, care spunea tot.
Costumul bărbătesc este mai sobru: cizme sau pantofi, pantaloni largi, cămașă rusească fără guler, purtată peste pantaloni și legată la mijloc cu un brâu cu ciucuri, și peste toate — padofka, o haină lungă până aproape de gleznă. Iarna, locul hainei era luat de kutaveika, o vată scurtă și matelasată.
Timpul a schimbat lucrurile: portul tradițional a migrat treptat din viața de zi cu zi în cea religioasă. Dar după 1990, odată cu înființarea ansamblurilor folclorice, costumul a ieșit din nou la lumină — recuperat, îngrijit și purtat cu mândrie.
Biserica — centrul lumii
Dacă vrei să înțelegi ce ține laolaltă o comunitate de ruși lipoveni, trebuie să înțelegi mai întâi ce înseamnă pentru ei duminica dimineața.
Participarea la slujbele religioase nu este o opțiune — este o lege nescrisă. Calendarul lor urmează rânduiala iuliană, decalat cu treisprezece zile față de cel gregorian, și fiecare sărbătoare aduce cu ea un ceremonial precis, păstrat neschimbat de secole.
Slujbele au ceva din specificul monahal. În preziua unei sărbători se face o slujbă de după-amiază — vecernia — urmată de prevîchia de noapte, care poate ține patru-cinci ore. A doua zi, dis-de-dimineață, începe liturghia, încheiată în jurul orei unsprezece. Iar cei care doresc să participe vin nemâncați — o rânduială respectată cu seriozitate.
De Paști, ouăle roșii și pasca sunt sfințite după liturghie, iar clopotele trag până la amiază timp de trei zile. De Rusali, bisericile se împodobesc cu crengi de tei, pe jos se așterne iarbă proaspăt cosită, iar la un moment al slujbei toți participanții îngenunchează cu fruntea aplecată până în covorul de iarbă. De Florii, crenguțele de salcie sunt sfințite și ținute în mână alături de lumânare.
Un loc aparte în inima dobrogenilor rușilor lipoveni îl ocupă Mănăstirea Uspenia — își deschide porțile pentru femei doar la marile sărbători. „Uspenia pentru noi, dobrogenii, este un fel de Mecca”, spune una dintre tinerele ansamblului. „Este locul în care ne întâlnim rușii lipoveni din întreaga Dobroge.” O sărbătoare care e, în același timp, slujbă, masă sfântă și bucurie colectivă — de la copiii care aleargă în jurul bisericii, frumos îmbrăcați, până la bătrânii care stau drepți în strană.
Credința nu rămâne doar în biserică. Unul dintre obiceiurile cel mai bine conservate până în zilele noastre este semnul crucii înainte de a duce ceva la gură — mâncare sau băutură. Scriitoarea Pasionara Stoicescu, soția unui etnic lipovean, a surprins acest ritm cotidian cu o simplitate dezarmantă: Te-ai sculat? Faci cruce. Te-ai spălat? Faci cruce. Ai de gând să duci paharul la gură? Faci cruce. Ieși din casă? Faci cruce. Intri într-o altă casă? Faci cruce. Cruci peste cruci. De când te naști până mori.
Icoana din fiecare cameră
Obiectele de cult nu sunt decor. La rușii lipoveni, icoana din casă este o necesitate — în fiecare cameră, fără excepție. Iar când primii staroveri au plecat din Rusia, au luat cu ei mai întâi icoanele. Nu au fost destule.
De aceea, timp îndelungat, comunitatea a importat icoane și cărți de cult direct din Rusia. „N-am avut destule icoane și n-am adus cu noi destule”, povestesc lipovencele. „Un iconar nu putea să facă față tuturor caselor. Și la noi este imperios necesar să avem o icoană în casă, în fiecare cameră.” Această nevoie a întreținut și un comerț specific — generații întregi de ruși lipoveni s-au ocupat cu negoțul obiectelor bisericești, aducând din Rusia ceea ce comunitatea nu putea produce singură.
Cântecele — din suflet, cum simt
Muzica vocală a rușilor lipoveni are o structură distinctă: coral cu zapeva. Solistul — de regulă o voce puternică, feminină — începe melodia, iar corul preia și o duce mai departe. Nu există instrumente care să domine. Vocea este de ajuns.
Cântecele sunt păstrate în graiul natal, cu expresii și cuvinte dialectale din rusa secolelor XVII-XVIII — o limbă care nu mai există în forma aceasta nicăieri altundeva. Repertoriul acoperă toată viața: cântece de nuntă, de cătănie, de iubire, de familie, de petrecere, cântece istorice.
„Le cântă din suflet. Ce simt, aia cântă rușii noștri lipoveni”, spune doamna Claudia Artion, coordonatoarea ansamblului Galuboe More. Fiecare comunitate locală are cel puțin un ansamblu — de adulți și de copii —, iar cântecele transmit, din generație în generație, frământările și grelele încercări prin care au trecut strămoșii.
Bucătăria — între Dunăre și post
Gastronomia lipovencelor este o hartă a locului în care trăiesc. Dunărea, postul, sărbătoarea — toate au lăsat urme în mâncare.
Cel mai cunoscut preparat este storceagul — ciorba de pește din sturion sau cegă, emblema culinară a comunității. Alături, halupțî — sarmalele lor, identice cu cele românești ca formă, dar cu numele lor. De Maslenița — sărbătoarea care marchează intrarea în Postul Mare — masa se umple de preparate din brânză și lapte: blinâ (clătite cu brânză dulce, gem sau miere), vareniki (colțunași cu urdă sau caș) și pirahii (plăcinte care pot fi și de post, cu stafide și orez, sau cu varză murată călită și ciuperci). Și, ca să nu lipsească nimic, știi — ciorba de varză, cu carne sau de post, „un deliciu, nu altceva.”
Copilăria la Dunăre
Cele mai vii amintiri ale lipovencelor din Ghindărești nu sunt despre slujbe sau costume. Sunt despre apă.
„Am crescut pe malul Dunării. Vacanțele de vară mi le petreceam pe nisipul fierbinte al Dunării. Înotam, treceam Dunărea de trei-patru ori pe zi.” N-aveau telefoane, n-aveau mijloace de comunicare — se adunau la Dunăre pe rând, și când venea un prieten, ritualul cerea să mergi cu el „la apă curată”, adică până la mijlocul fluviului. „Și dacă tot am ajuns la mijloc, cât mai este până pe malul celălalt?”
Fetele mergeau singure cu barca, vâslind spre o insuliță a lor. „Vara nu găseam un băiat în jos care să dea la vâsle. Iată-ne, ne descurcam noi.” De mici știau să mânuiască barca — nu ca sport, ci ca mod de viață.
Această copilărie nu s-a pierdut cu totul. „Des le duc și pe fetele mele la țară. Au crescut și ele cu acest spirit, cu jocurile de altădată. Nu sunt străine de cum am crescut eu.”
Cine sunt, de fapt, lipovenii?
Întrebarea originii numelui „lipovean” nu are un răspuns unanim. Există patru ipoteze în circulație.
Cea mai răspândită în rândul comunității spune că primii staroveri stabiliți pe pământ românesc s-au așezat în păduri de tei — iar în rusă, „tei” se spune lipa. De la pădurile de tei ar fi primit și numele.
O altă ipoteză leagă numele de un călugăr din Oloneț care, neputând deveni stareț al unei mănăstiri starovere, a plecat cu adepții săi și a înființat un nou schit — ai cărui membri au fost numiți filipoviți, susținătorii lui Filip, transformați în timp în lipoveni.
Profesorul Feodor Chirilă propune o altă origine, pornind de la prima așezare atestată documentar a staroverilor pe teritoriul românesc. Iar cercetătorul Prigarin leagă numele de un iac din regiunea Starodubie — un centru puternic al staroverilor care aveau preot și care, la sfârșitul secolului al XVII-lea, au căutat să se apropie de mitropolitul de la Iași.
Diferențe între comunitățile lipovene există, dar sunt subtile. „Suntem ruși lipoveni veniți din diferite zone ale Rusiei. Unii s-au stabilit în Dobrogea, alții în Moldova. Cam asta ar fi unica diferență.”
Comunitatea din Ghindărești, de pildă, este înfrățită cu cea din Carcaliu — și nu întâmplător. Conform tradiției orale confirmate și de profesorul Chirilă, ambele comunități vin din aceeași regiune. O parte s-a stabilit la Carcaliu, dar un grup a coborât pe Dunăre în căutarea unui sat mai aproape de apă, care să nu fie inundabil și să aibă o piatră sub temelie. Au găsit toate acestea la Ghindărești și au numit locul „Новенькое село”(Novenicoe Selo) — satul sau orașul nou.
Astăzi, ansamblul Galuboe More din Constanța duce mai departe tot ce s-ar fi putut pierde: portul, cântecele, limba, memoria. Nu ca un act de conservare, ci ca un act firesc — pentru că, spun lipovencele, nu te socotești om dacă nu știi de unde vii.
Material realizat la sediul Comunității Rușilor Lipoveni din Constanța, în cadrul unui proiect Dobrogea Explore dedicat comunităților etnice din Dobrogea.