În vara anului 1935, un profesor din București a pornit pe jos, cu căruța și cu autobuzul, de la Constanța spre sud, până la Ecrene. Se numea R. I. Călinescu, era naturalist, și avea la el un binoclu și un aparat de fotografiat. A trimis de pe drum zece reportaje la ziarul „Dimineața”, pe care le-a strâns apoi într-o cărticică: Cutreerând Dobrogea meridională.
Scria în prefață că a stăruit anume asupra lucrurilor „puțin sau de loc cunoscute marelui public cetitor”. Avea dreptate să creadă asta. Nouăzeci de ani mai târziu, multe dintre lucrurile pe care le-a descris par aproape neverosimile.
O precizare de la bun început, ca să știm despre ce vorbim. Călinescu a umblat prin Dobrogea de sud — Cadrilaterul, județele Durostor și Caliacra, care au fost românești între 1913 și 1940 și sunt astăzi în Bulgaria. Așa că focile, vulturii și ultimele cămile pe care le-a apucat el erau acolo. În schimb, rechinii sunt ai întregii mări, sturionii ai Deltei, oasele de cămilă sunt de la Agighiol și Isaccea, iar satele numărate de doctorul francez sunt cele din județul Constanța de azi. La fiecare poveste de mai jos scrie exact unde.
1. În Marea Neagră trăiau foci
Nu e o figură de stil. Se numeau foci-călugăr și își făceau culcuș în peșterile de la baza falezei.
Călinescu s-a așezat pe terasa „Porții celor patruzeci de fete”, la Capul Caliacra, cu binoclul pregătit, și a așteptat. Ce a auzit prima dată nu a fost o vedere, ci un sunet: un zgomot surd de jos, care semăna, scrie el, „cu strănutul puternic și repetat al unui uriaș”. Era foca, ieșită la suprafață, care își sufla apa din nări.
A măsurat-o din ochi: doi metri și jumătate, blană scurtă, negricioasă pe spinare și albă pe pântece, bot lung, aproape ca de câine, cu mustăți. Stătea șapte-opt minute sub apă și se strecura „ca un șarpe scurt și grosolan” printre alge, după pești mici.
Doi ani mai târziu, în revista Natura din 15 octombrie 1937, Călinescu scria cifra care doare: pe tot litoralul de atunci mai rămăseseră trei familii, de câte șase-șapte capete — una la Stânca, una la Capul Caliacra și una lângă Balcic. Adică vreo douăzeci de animale, cu totul. Și adăuga o propoziție pe care merită s-o citească orice constănțean: „Câteodată rătăcește până pe la Constanța.”
Erau deja ocrotite prin lege. N-a folosit la nimic. Ultima focă înregistrată în Bulgaria a fost găsită pe plaja de la Silistar în decembrie 1996; Turcia își consideră specia dispărută de pe coasta ei de la Marea Neagră din 1997. Astăzi, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii trece România, Bulgaria, Ucraina, Rusia și Georgia pe lista țărilor unde foca-călugăr a dispărut.
2. Treizeci de vulturi pe faleză
Tot pe drumul dintre Șabla și Caliacra, Călinescu a zărit de departe niște siluete pe care le-a luat, întâi, drept oameni. S-a apropiat.
„Sunt niște păsări uriașe, înalte de un metru, cu gâtul golaș și cu ciocul puternic încovoiat. Îi recunoaștem înfricoșați. Sunt vulturii pleșuvi!”
I-a numărat. Erau vreo treizeci. Stăteau tăcuți pe faleză, cei mai mulți privind spre mare. Naturalistul a făcut atunci un calcul pe care nu-l uiți: neînarmat, în fața „a treizeci de clonțuri ascuțite și a două sute patruzeci de gheare încovoiate ca iataganele, câte opt de fiecare vultur”. Păsările l-au privit indiferente și și-au luat zborul.
Cu aripile întinse, un vultur pleșuv măsoară doi metri și jumătate. Călinescu s-a lăsat pe frânghie până la gura peșterilor din faleză, ca să le vadă cuiburile: câteva ramuri aruncate la întâmplare, fără nicio ordine, nici măcar adăpostite de ploaie. Un ou, rar două, prin aprilie-mai.
3. În Dobrogea s-a arat cu cămila
Asta nu mai e o curiozitate de la marginea hărții. S-a întâmplat lângă Târgușor, în județul Constanța.
În 1585, un negustor german din Danzig, Martin Gruneweg, mergea prin Dobrogea cu o caravană de negustori armeni. Lângă Târgușor — pe atunci Bazarlykoy — a văzut ceva ce a ținut să noteze în jurnal: „o cămilă albă ca zăpada cu care se ara”.
Nu era o ciudățenie izolată. În 2008, la Agighiol, în județul Tulcea, niște lucrări de construcție au scos la iveală o groapă cu 186 de oase. 155 dintre ele erau de cămilă — cel puțin șase animale adulte, toate trecute de cinci ani. Datarea cu radiocarbon le pune în secolul al XVII-lea. Erau, în majoritate, cămile bactriane, cu două cocoașe, dar între ele se aflau și un dromader și un metis al celor două — exact combinația pe care o creșteau otomanii. Uneia dintre ele i s-a găsit pe osul șoldului o excrescență din cele care apar la animalele puse devreme la muncă grea.
Mai există oase de cămilă în doar două locuri din România, și tot în Dobrogea: la Garvăn-Dinogetia și la Isaccea-Noviodunum, din vremea bizantină, secolele IX-XII.
Cam pe la mijlocul secolului al XVII-lea, arhidiaconul Paul de Alep, care a însoțit un patriarh prin părțile astea, povestea — în rezumatul făcut de etnograful Alexandru P. Arbore — că turcii aduseseră în Dobrogea cămile cu două cocoașe și le foloseau la transportul călătorilor.
Erau aici și în secolul al XIX-lea, ale tătarilor. Căpitanul M. D. Ionescu, în monografia lui a Dobrogei din 1904, se plânge de o pagubă concretă: pepinierele silvice de la Murfatlar și Cumarova fuseseră lăsate fără pază, așa că „bivolii țiganilor și cămilele tătarilor au păscut în libertate terenurile semănate cu salcâmi în anii 1887 și 1888”. Într-al doilea an nu se mai vedea că acolo fusese plantat ceva.
A rămas și un nume pe hartă. În Cadrilater exista un sat turcesc numit Deveci-köy — „satul cămilarilor”. Administrația românească l-a rebotezat traducând exact: Cămilaru. Apare așa în statisticile interbelice, cu 895 de locuitori. Astăzi se numește Dobrin și e în Bulgaria.
Și mai devreme, în iunie 1828, un ofițer francez aflat cu armata rusă la Dunăre, Hector de Béarn, a văzut cum trupele treceau fluviul pe un pod de vase. Cămilele din coloana de transport au refuzat multă vreme să treacă pe pod și au speriat caii, neobișnuiți cu asemenea întâlniri; pe al lui era să-l arunce în apă. Câteva zile mai târziu, la Isaccea, i se oferea șerbet cu lapte de cămilă.
Iar apoi au dispărut. Când a ajuns Călinescu, în 1934, mai rămăsese un singur loc.
La șaptesprezece kilometri vest de Cavarna era un cătun sărac, pitit într-o adâncitură a șesului ca să se ferească de vântul iernii: Duranlar — astăzi satul Belgun, din comuna Kavarna. „Celebritatea cătunului Duranlar este atât de mare încât a trecut de mult granițele jud. Caliacra”, scrie Călinescu.
Motivul: cinci cămile bactriane, ale unui proprietar pe nume Zaharia Holevici, căpitan român de rezervă, care luptase la Mărășești. Un mascul tânăr, trei femele — una bătrână și chioară — și un pui de un an, „mare cât o lamă”. „Multe automobile au stopat în satul Duranlar și multe fețe distinse au coborît din mașini și trăsuri”, ca să vadă „un lucru unic în România”.
Cinci era însă capătul unei cirezi. „Pe-aici au păscut, nu de mult, exemplare mult mai numeroase, atingând chiar și cifra de 25 de capete”, scrie Călinescu. Cu zece ani mai devreme, în 1924, o descriere a Cadrilaterului mai număra douăsprezece cămile la Duranlar.
Și nu erau de decor. Trăgeau la plug. „Nici munca nu le omoară, bactrianele trăgând la plug mai bine ca bivolii și fiind mai răbdătoare și mai rezistente decât aceștia din urmă.” Costau cel puțin 40.000 de lei bucata, așa că Holevici tăia una doar când era limpede că oricum moare.
Cât despre ideea că ar fi fost niște animale de climă caldă, rătăcite la noi — Călinescu o demontează cu o poveste pe care i-a spus-o chiar proprietarul. Într-o iarnă, cămilele au fugit de acasă și n-au mai venit câteva zile sub șopron. Ieșind la câmp, Holevici a văzut în depărtare o movilă de zăpadă cu o gaură la mijloc, din care ieșeau aburi. Erau cămilele lui, strânse toate bot la bot, cu puii ținuți la căldură sub lâna de sub gât.
Cămila bactriană e un animal de stepă asiatică, nu de deșert african. Iar strămoșii cirezii de la Duranlar, se scria în Analele Dobrogei, fuseseră aduși cu vreo șaptezeci de ani mai devreme — adică pe la 1868 — din stepele rusești.
4. Rechini vânduți în piața Constanței, cu 10 lei kilogramul
Călinescu are un capitol întreg despre rechinii Mării Negre, tocmai pentru că existența lor îi surprindea pe mulți dintre cititori.
În vremea lui Călinescu existau, după cum scria el, «din abundență». Numai că nu-i mânca nimeni: carnea e tare și are „un puternic miros specific de fiară”. Doar câțiva pescari turci de pe litoral se ocupau de ei, „în mod foarte primitiv”, cu paragate, și prindeau 20-30 de rechini la un pescuit. Îi aduceau în piața Constanței și îi vindeau cu zece lei kilogramul.
Iar cine voia să câștige mai bine făcea din ei batog — fâșii sărate sau afumate care imitau batogul de nisetru. Călinescu, care era om serios, notează că un cunoscător își dădea imediat seama de înlocuire.
Rechinul din Marea Neagră se numește câine de mare. E singura specie de rechin cu populație statornică aici — celelalte intră doar accidental prin Bosfor. Nu este considerat periculos pentru om; pentru pescari, problema sunt cei doi spini de pe spinare, care pot înțepa la scoaterea din plasă. Trăiește până la nouăsprezece ani, ceea ce îl face, dintre peștii de interes comercial, al doilea la longevitate — după sturioni.
Și încă ceva, împotriva a ce se spune de obicei: nu românii i-au pescuit masiv. Între 1967 și 1992, din tot ce s-a prins în Marea Neagră, Turcia a luat aproape 70%, Uniunea Sovietică 29%, iar România 0,61% — o medie de 24 de tone pe an.
5. Un morun făcea cât cinci perechi de boi
Pentru sturioni avem un martor și mai bun: Grigore Antipa, care i-a studiat 13 ani și i-a numărat în cherhanale.
Fraza lui, din 1909, spune totul despre ce însemna peștele ăsta: „Faptul că un singur Morun cu icre, după prețurile de azi, poate valora cât cinci perechi de boi, ne arată ce interes mare trebue să avem noi de a conserva și înmulți un astfel de pește.”
Cifrele lui, tot de atunci: morunii obișnuiți aveau 100-250 de kilograme. Dar cu un an înainte se prinsese la gura Sfântului Gheorghe unul de 560 de kilograme, păstrat la Muzeul de Istorie Naturală. Iar în 1890, tot la Sfântu Gheorghe, unul de 683 de ocale vechi — 882 de kilograme, din care 460 de ocale carne, 98 de ocale icre, 110 ocale capul.
Pescarii din Deltă îi recunoșteau pe cei abia intrați din mare după culoare: cei de mare sunt negri, cei care stau în Dunăre se deschid la culoare, până aproape de alb. Se găseau și moruni complet albinoși. Îi mai recunoșteau și după fel: când sare din apă, morunul „iese drept ca un stâlp, fără a se încovoia”.
Antipa a pus să se cerceteze, ani la rând, ce aveau morunii în stomac. A găsit crustacee, scoici, melci, scrumbii, crap, plătică — și, scrie el, „și păsări acuatice și chiar odată o copită de cal am văzut scoțându-se din stomacul său”.
În 1903-1904, cherhanalele de la Sfântu Gheorghe și Portița au dat împreună 4.254 de moruni, peste 230 de tone de pește și 5,1 tone de icre negre. Un secol mai târziu, în 2003-2004, aceleași ape au dat 111 exemplare și 11 tone. O scădere de 97%.
Pescuitul comercial al sturionilor sălbatici a fost interzis în România în 2006, pentru zece ani; prelungit în 2016; iar din 2021 este interzis pe perioadă nedeterminată. Ordinul din 2021 enumeră șase specii — printre care și șipul, un pește dispărut din Dunăre de prin 1966-1970. Pescuitul comercial al sturionilor sălbatici a fost interzis în România în 2006, pentru zece ani, apoi interdicția a fost prelungită în 2016, iar din 2021 este pe perioadă nedeterminată.
6. În 1855, doctorul Camille Allard număra doar 33 de sate locuite în județul Constanța
Aici sărim înapoi cu încă optzeci de ani, la un martor care a văzut Dobrogea înainte ca ea să fie românească.
Doctorul Camille Allard a însoțit armata franceză în războiul Crimeii. În 1855 a numărat, în tot județul Constanța: „Nu-s în acest moment decât 33 de sate locuite; 19 din ele sunt turcești, 9 tătărăști și 5 românești.” Niciun sat bulgăresc.
Treizeci și trei de sate. În tot județul.
7. În satele Dobrogei se găseau case din lut și bălegar, cu „geamuri” din hârtie
Tot Allard, prin învățătorul Apostol D. Culea, care i-a repovestit mărturia într-o carte din 1928.
Satele erau „bordeie, colibi, ori niște biete căsuțe din bălegar frământat cu lut și acoperite cu paie, pământ ori stuf”. Nici un copac, nici o grădină. Ferestruici „de-o palmă” — iar sticla era necunoscută: în loc de geam se punea hârtie unsă cu grăsime sau bășică de vită. Toată familia dormea într-o singură odaie, pe rogojini.
Culea explică și de ce nu se osteneau oamenii să facă mai mult: nu erau siguri pe ei și pe avutul lor de la un an la altul. Cetele de tâlhari, cârjaliii, cutreierau satele nesupărate de nimeni, iar la fiecare zece-cincisprezece ani treceau pe acolo armate.
8. Dobrogea părea că arde o lună pe an
Iarba stepei creștea atât de înaltă încât „călărețul se cufundă cu totul în aceste desișuri necosite de om”. Iar la sfârșitul lui august se aprindea.
„Se încingeau focuri de nu știai cum și de unde s-au pornit: poate de la vreo vatră de popas, o scânteie de ciubuc, poate de la scăpărarea unui fulger. Vântul purta vâlvătăile de colo-colo — și timp de o lună, Dobrogea părea învăluită într-o trâmbă de flăcări și fum.”
9. Aproape două din trei toponime vechi erau turco-tătare
Geograful Constantin Brătescu a numărat toponimele de pe 738 de hărți vechi ale Dobrogei. A găsit 3.776 de nume — 367 de sate și peste 3.400 de văi, dealuri, râpi, lacuri, cruci, cariere și ruini.
După origine: 2.339 turco-tătare, 1.260 românești, 145 rusești și 28 bulgărești. Aproape două din trei nume de pe hărțile vechi ale Dobrogei erau turcești sau tătărești. Cele mai multe au fost schimbate în anii ’20 și ’30.
Patru povești despre Dobrogea care sună bine, dar nu sunt adevărate
„Focile de la Caliacra erau ale reginei Maria.” Nu. Legenda spune că regina ar fi eliberat o pereche de foci lângă Balcic, iar coloniile ar fi urmașii lor. Călinescu a demontat el însuși o variantă a poveștii încă din 1937: foca e citată în Marea Neagră din 1841, deci nu poate fi „o specie colonizată sau introdusă accidental aici”. La rădăcina zvonului pare să stea un fapt real, dar bulgăresc: o focă prinsă de pescari lângă Varna și eliberată la intervenția casei regale bulgare.
„Morunul-record de 888 de kilograme, prins de Antipa în 1890.” Două greșeli într-o singură frază. Cifra reală, din cartea lui Antipa, este 882 de kilograme — 683 de ocale vechi; „888” e o eroare care s-a tot copiat. Iar Antipa nu l-a prins: în 1890 își făcea doctoratul la Jena, în Germania. El doar a consemnat captura, nouăsprezece ani mai târziu.
„Rechinii au fost pescuiți masiv pe litoralul românesc.” Nu de noi. Vezi cifrele de mai sus: 0,61% din capturile Mării Negre.
„Cămilele pășteau din Basarabia până la Slatina.” Propoziția e reală și e a naturalistului Ion Th. Simionescu, din Fauna României, 1938. Numai că el vorbea acolo despre epoca glaciară — în același paragraf cu urșii de peșteră și cu turmele de reni de pe Prut și Nistru. Sunt cămile fosile, nu cămile otomane. Într-adevăr, o specie fosilă de cămilă a fost descrisă chiar din zona Slatinei. Cine citează fraza ca istorie o citează greșit.
„Ultimele cămile din România au fost cele de la Duranlar.” Nu. Pe de o parte, Duranlar era în Cadrilater, pierdut în 1940. Pe de alta, în ianuarie 1944 Institutul Național Zootehnic avea deja șase cămile aduse din Kuban de trupele române, la o stațiune din județul Buzău, iar mareșalul Antonescu tocmai aprobase un plan de creștere a lor, cu încercări la Peștera, în județul Constanța. A rămas pe hârtie: războiul l-a depășit.
Surse
Articolul se sprijină pe cărți scrise de oameni care au văzut ei înșiși ce descriu. Acolo unde sursele nu se potrivesc — și la morun nu se potrivesc — am dat cifra din sursa cea mai veche și mai apropiată de faptă.
- Dr. R. I. Călinescu, Cutreerând Dobrogea meridională, Editura Adevărul S.A., București — reportajele dintr-o călătorie făcută în vara anului 1935, publicate întâi în ziarul „Dimineața”. De aici: focile de la Capul Caliacra, vulturii pleșuvi, cămilele de la Duranlar și rechinii.
- Raul Călinescu, „Focele dela Capul Caliacra”, în revista Natura, 15 octombrie 1937 — numărul focilor rămase pe litoral și respingerea poveștii cu focile aduse de om.
- Dr. Grigore Antipa, Fauna ichtiologică a României, 1909 — dimensiunile morunului, capturile cherhanalelor de la Sfântu Gheorghe și Portița în 1903-1904, hrana și obiceiurile peștelui.
- Dr. Grigore Antipa, Pescăriile Statului din Tulcea, 1911 — starea pescăriilor Deltei.
- Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București, 1928 — mărturia doctorului Camille Allard despre satele din 1855, casele, incendiile stepei și numărătoarea de toponime a lui Constantin Brătescu.
- Adrian Bălășescu, „Camels in Romania”, în revista Anthropozoologica, 49/2014 — oasele de cămilă de la Agighiol, datarea lor cu radiocarbon și celelalte două situri dobrogene.
- Dragoș Dumitru Dragomir, „Călători prin Dobrogea otomană”, Muzeul Național al Marinei Române — de aici însemnarea lui Martin Gruneweg din 1585 despre cămila cu care se ara lângă Târgușor, după volumul Călători străini despre Țările Române, Supliment I (Editura Academiei Române, 2011), și relatarea lui Paul de Alep în rezumatul lui Alexandru P. Arbore.
- Cpt. M. D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, 1904 — cămilele tătarilor care au păscut pepinierele de salcâmi de la Murfatlar și Cumarova în 1887 și 1888.
- Dr. R. I. Călinescu, „Cămilele dela Duranlar”, în Analele Dobrogei, anul XV, 1934 — cireada de 25 de capete, Zaharia Holevici, cămilele la plug și povestea cu movila de zăpadă. Tot în Analele Dobrogei, XIX/1, 1938, se arată că strămoșii cirezii fuseseră aduși din stepele rusești.
- Hector de Béarn, Quelques souvenirs d’une campagne en Turquie, 1828 — cămilele care au refuzat podul de vase peste Dunăre și șerbetul cu lapte de cămilă de la Isaccea.
- Ion Th. Simionescu, Fauna României, 1938 — fraza despre cămilele „din Basarabia până la Slatina”, care se referă la epoca glaciară.
- Pentru situația de astăzi: evaluarea Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (2023) privind foca-călugăr; statisticile FAO privind capturile de câine de mare în Marea Neagră între 1967 și 1992; Ordinul comun al Ministerului Agriculturii și Ministerului Mediului din aprilie 2021 privind interzicerea pescuitului de sturioni. Planul de creștere a cămilelor din 1944 este documentat de istoricul Florian Bichir în România înainte și după mareșalul Antonescu (RAO, 2019).