Constanța a avut trei cazinouri. Povestea lor, de la Kursaalul de lemn din 1880 la clădirea Art Nouveau de pe faleză

Dobrogea Explore
Dobrogea Explore
19 Min Read
Cazinoul din Constanța și esplanada, fotografiate cu drona, cu marea în fundal

Când spunem „Cazinoul din Constanța”, ne gândim la clădirea albă de pe faleză, cu fereastra mare în formă de scoică. Puțini știu însă că ea este al treilea cazinou al orașului. Înaintea ei au existat alte două, amândouă din lemn, ridicate în anii în care Constanța abia învăța să fie stațiune.

Povestea lor a spus-o, într-unul dintre tururile ghidate pe faleză organizate în 2024 de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța (MINAC), istoricul și scriitorul Cristian Cealera, autorul „Poveștilor Mării Negre”. Am pus cap la cap ce a povestit el cu ce spun documentele și cercetătorii care au scris despre Cazino.

Primul cazinou: o „sală de cură” din lemn, lângă Farul Genovez

După 1878, când Dobrogea intră în componența României, orașul care pe atunci se numea încă Küstendje începe să atragă vizitatori. Nu mulți, spune istoricul Cristian Cealera, dar veneau deja pentru „cura helio-marină”, adică pentru băile de mare și de soare. Iar fruntașii orașului s-au gândit repede că le trebuie un loc în care oamenii să se adune.

Așa apare, în 1880, primul cazinou. I se spunea Kursaal, cuvânt german care înseamnă aproximativ „sală de cură”. Era o clădire de lemn și paiantă, ridicată pe faleză lângă Farul Genovez. Avea sală de dans, săli de lectură în care se găseau ziare din țară și din străinătate și o terasă spre mare. De acolo se putea coborî pe o scară de lemn până la stâncile de pe mal, unde unii mergeau la pescuit. În unele surse, sala de dans din acei ani apare și ca „Sala Guarracino”. Presa vremii scria, în 1881, că în fiecare seară, în sălile Kursaalului aveau loc baluri sau concerte.

Clădire de lemn la mal de mare, cu Farul Genovez în fundal
Kursaalul, primul cazinou din Constanța, cu Farul Genovez în fundal. Foto: ZodiacsLion, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons.

Ca să vă dați seama cât de departe era atunci Constanța de restul țării, istoricul Cristian Cealera povestește cum arăta drumul înainte de podul de la Cernavodă (podul „Carol I”, azi „Anghel Saligny”, inaugurat în 1895). Plecai din București cu trenul până la Giurgiu, luai vaporul pe Dunăre până la Cernavodă, apoi te urcai în trenul spre Constanța. Cu înnoptarea pe drum, la Giurgiu sau la Cernavodă, făceai cam o zi și jumătate. Așa a ajuns și Mihai Eminescu, în vara lui 1882, singura dată când a fost la Constanța. De aici i-a scris Veronicăi Micle, de la Hotel d’Angleterre.

Kursaalul n-a rezistat mult. În 1891, o furtună puternică i-a smuls acoperișul, iar în 1892 Consiliul Comunal a hotărât să-l demoleze.

Al doilea cazinou: „Casinul” provizoriu (1892–1910)

Cazinoul din Constanța, iar în stânga, printre copaci, clădirea Acvariului
Al doilea cazinou, „Casinul” de lemn, a stat aproximativ pe locul Acvariului de azi (în stânga, printre copaci).

Primăria a ridicat repede o altă clădire, tot pe bulevardul Regina Elisabeta, cam vizavi de locul unde se află azi Cazinoul, adică aproximativ pe locul actualului Acvariu. Și aceasta era tot o construcție provizorie, din lemn, ridicată pe un parter de piatră.

Un amănunt pe care puțini îl știu: printre antreprenorii care au ținut acest cazinou s-a numărat căpitanul Constantin Creangă, fiul scriitorului Ion Creangă și tatăl arhitectului Horia Creangă.

„Casinul” a funcționat până în primăvara lui 1910, când a fost demontat. În același an a fost inaugurată clădirea pe care o știm azi, ridicată nu pe locul lui, ci vizavi.

Al treilea cazinou: cel de azi, născut dintr-o ceartă politică

Fațada Cazinoului din Constanța văzută de pe faleză, cu stâncile de pe mal în prim-plan
Cazinoul de azi, văzut de pe faleză. Clădirea lui Daniel Renard a fost inaugurată pe 15 august 1910.

La începutul secolului XX, oamenii care conduceau orașul învățaseră la Paris, la Berlin sau la Roma și voiau, spune istoricul Cristian Cealera, „ceva ca la Monte Carlo”. Pe 23 iulie 1903, primarul liberal Cristea Georgescu semnează contractul cu arhitectul Daniel Renard pentru un cazinou nou. Renard avea tatăl elvețian și mama româncă, se născuse în Moldova și învățase la Paris. Proiectul lui era în stil Art Nouveau, ultima modă a vremii, cu tot felul de ornamente. Pe site-ul oficial al Cazinoului, scoicile sculptate în fațadă sunt prezentate ca o metaforă a nașterii zeiței Venus, ieșită din spuma mării.

Numai că la Constanța liberalii și conservatorii se schimbau des la putere. Când vin conservatorii, în 1905, Renard e dat la o parte, iar proiectul trece la arhitectul Petre Antonescu. Acesta vedea clădirea mai degrabă ca pe un teatru, în stil neoromânesc, care să poată funcționa și iarna. Când liberalii revin la putere, în 1907, Renard primește lucrarea înapoi. Rezultatul: clădirea a avut trei fundații, pentru că fiecare proiect și-a turnat-o pe a lui. Criticul de artă Doina Păuleanu, autoarea unei monografii a Cazinoului, spune că Renard a turnat-o pe a treia tocmai pentru că primele două îi slăbiseră proiectul.

Și banii au ieșit altfel decât se plănuise. Istoricul Cristian Cealera spune că un cazinou ca cel propus de Renard nu trebuia să coste mai mult de vreo 200.000 de lei. A costat 1,3 milioane de lei. Construcția propriu-zisă s-a făcut între 1907–1908 și 1910, iar pe 15 august 1910 cazinoul a fost inaugurat, în prezența principelui moștenitor Ferdinand. Pe atunci i se spunea „Cazinoul Comunal”. Ultimele lucrări s-au terminat abia prin 1912. În 1912–1913, la cererea celor care țineau cazinoul, partea dinspre mare a ferestrei-scoică a fost zidită, ca să se facă loc unei săli mari de baccara. Renard n-a fost de acord, dar a trebuit să accepte.

Legenda dricului

Cazinoul din Constanța văzut de sus, cu esplanada, digul și marea
Privită de sus, clădirea ar semăna, spune legenda, cu un dric sau cu un sicriu.

Despre clădire s-au spus și legende. S-a spus că, privită de sus, clădirea seamănă cu un dric sau cu un sicriu, iar ferestrele au formă de morminte. Explicația e mai simplă: stilul Art Nouveau folosea multe elemente pe care le găsim și în arta funerară a vremii.

Istoricul Cristian Cealera arată, de exemplu, berbecii din ornamentele de sus ale clădirii, un motiv întâlnit și pe monumentele funerare. Arhitectul Radu Cornescu o spune pe dos: nu Cazinoul seamănă cu un dric, ci dricurile de atunci aveau și ele ornamente Art Nouveau.

Legenda a mai fost hrănită de o poveste: istoricul Cristian Cealera spune că, atunci când se săpa pentru clădire, au fost găsite osemintele unor soldați francezi morți de holeră cu multe decenii înainte. Se potrivește cu ce se știe despre epocă: în vara lui 1854, în Războiul Crimeii, trupele franceze trimise în Dobrogea au fost lovite de o epidemie de holeră care, după relatările vremii, a ucis câteva mii de soldați. Medicul militar francez Lucien Baudens notează, în 1857, că la Küstendje 1.200 de cadavre au fost îngropate în gropi săpate în jurul localității.

Ruleta, Hotelul Palace și dramele de pe faleză

În 1912, antrepriza cazinoului e luată de un francez, baronul Edgar de Marçay, proprietarul „Societății Marilor Stabilimente”. Istoricul Cristian Cealera povestește că baronul lucrase la Monte Carlo și știa cât de mult aduc jocurile de noroc. Primăria, condusă atunci de Titus Cănănău, i-ar fi dat voie cu o condiție: să construiască un hotel pentru cei care veneau să joace. Așa s-ar fi născut Hotelul Palace, deschis, după cele mai multe surse, în iulie 1914. Și presa de azi leagă hotelul de concesiunea cazinoului.

Și a început, cum spune istoricul Cristian Cealera, „nebunia”. Veneau tenori și soprane de la Scala din Milano, trupe de teatru se băteau pe un contract de vară la Cazino. Venea aici vara și Mița Biciclista, celebra curtezană a Bucureștiului, care juca sume mari. Într-un articol din ziarul „Marea Neagră” din 1 august 1926, „Victimele Cazinoului”, se vorbește despre o faimoasă demimondenă ieșită la pensie, cunoscută sub numele de Mița, care a pierdut 75.000 de lei în trei zile. Cristian Cealera a scris despre ea în „Ziua de Constanța”, în 2019.

Între cele două războaie, ruleta a devenit o problemă de buget pentru oraș. Consiliul Comunal trebuia să aprobe în fiecare an dacă se mai joacă sau nu. Un exemplu: ziarul „Marea Neagră” din 9 august 1931 saluta aprobarea ca jocurile de noroc să fie libere la Cazino și în acel an. Când jocurile erau interzise, orașul era liniștit, dar turiștii plecau la cazinoul din Sinaia. Istoricul Cristian Cealera spune că un ziar al vremii se bucura într-un an că s-au interzis jocurile, iar peste câteva luni se plângea că „se răcește orașul”. Una e să vină zece mii de oameni, alta să vină câteva sute doar pentru băi.

Bogații știau ce înseamnă jocurile de noroc. Localnicii nu prea. Istoricul Cristian Cealera spune că cei care pierdeau cel mai des erau băieții de prăvălie și funcționarii mărunți, iar ziarele vremii sunt pline de drame: „Marea Neagră” din 1926 scria despre un avocat care pierdea câte 10.000–15.000 de lei pe seară și despre un inspector de asigurări care a pierdut 35.000 de lei într-o singură noapte. Cristian Cealera povestește despre un băiat de prăvălie rămas singur în magazin, cu o sumă mare de bani lăsată de patron pentru o marfă care trebuia să vină în port. Marfa a întârziat, un prieten l-a chemat „să încerce norocul” la Cazino, iar băiatul a pierdut tot. Apoi a luat pistolul patronului și s-a sinucis. După scandal, autoritățile s-au gândit să le interzică localnicilor accesul la masa de joc, dar n-ar fi fost legal: un francez cu bani ar fi avut voie, un constănțean nu.

Erau și poveștile de scandal, adevărat deliciu al orașului. Un ofițer primește o moștenire, e chemat la unitate și lasă banii acasă, la iubita lui, care cânta la Cazino. Ea se gândește să-i dubleze la ruletă și îi pierde. A doua zi, ziarele scriau cum ofițerul o urmărea pe faleză cu pistolul. Din fericire, femeii nu i s-a întâmplat nimic.

Se țineau baluri de cel puțin două ori pe săptămână, multe dintre ele de caritate, iar a doua zi ziarele scriau cine a fost și ce a purtat. Istoricul Cristian Cealera mai povestește de o „grevă a copiilor”: Primăria a pus taxă la un bal pentru copii ca să mai adune bani la buget, ziarele au protestat, iar părinții n-au mai vrut să-și lase copiii la Cazino.

Războaiele

În Primul Război Mondial, clădirea a fost transformată în spital și avea o cruce roșie pe acoperiș. Cu toate astea, bombardamentele germane din 1916, de dinaintea ocupației, au lovit-o. Adevărul vorbește despre 10 morți. Istoricul Cristian Cealera a spus în tur că o colegă de la muzeu, muzeografa Delia Cornea, a găsit un document care vorbește despre 140 de victime, iar cercetarea nu e încheiată. Dobrogea a stat sub ocupație germano-bulgară până în 1918, iar Cazinoul și-a revenit greu, abia în anii ’20.

În al Doilea Război Mondial, Cazinoul a fost rechiziționat de nemți, pe atunci aliații României, și au locuit în el ofițeri germani. Apoi au venit trupele sovietice, care au plecat din România abia în 1958.

Mesajele ascunse în ziduri

Unul dintre cele mai triste capitole e cel de la începutul anilor ’50. Cazinoul, încă stricat de război, a fost reparat cu deținuți politici. Mărturiile adunate de muzeu spun că au fost aduși în jur de 100 de deținuți de la lagărul de la Poarta Albă, de pe șantierul Canalului.

Abia lucrările de restaurare de după 2020 au scos la iveală dovezile. În primăvara lui 2020, când constructorii au dat jos tencuiala unei ferestre-scoică, au găsit o bucată de hârtie ruptă dintr-un sac de ciment. Era o listă cu numele echipei de stucatori, datată 31 decembrie 1951, care pomenea și pe arhitectul Constantin Joja, cel care, potrivit biletului, conducea lucrările. În 2023 a apărut al doilea bilet, ascuns într-o cutie de chibrituri și scris în germană de Iuliu Marton, un sas din Cisnădie, lângă Sibiu. El scrie, printre altele: „Viața mea este în mâinile Domnului, căci liber nu voi fi prea curând.” Ambele bilete au fost prezentate publicului de MINAC.

Ce a urmat

Oameni plimbându-se pe faleza din Constanța, cu Cazinoul în depărtare
Faleza Cazinoului. Clădirea restaurată și-a redeschis porțile pe 21 mai 2025.

După 1948, în clădire a funcționat Casa de Cultură a Sindicatelor. Din 1960 a trecut la Oficiul Național de Turism și a devenit restaurant, iar ultima reparație mare s-a făcut în anii ’80. După 1990 a urmat o lungă perioadă de procese, promisiuni și abandon. Lucrările de restaurare au început în 2020, iar pe 21 mai 2025 Cazinoul și-a redeschis porțile. De data asta e un spațiu cultural, fără jocuri de noroc.

Așa că, data viitoare când treceți pe faleză, gândiți-vă că acolo au fost, de fapt, trei cazinouri. Primele două s-au pierdut, iar al treilea a supraviețuit certurilor politice, ruletei, bombelor și uitării.

Surse

  • Cristian Cealera, istoric și scriitor, MINAC — turul ghidat pe faleză din 2024, din proiectul „Patrimoniul arhitecturii de vilegiatură de la malul mării – Istoria Cazinoului din Constanța și a Cazinoului din Mamaia” (cofinanțat de AFCN), după înregistrările video din tur. De aici: drumul spre Constanța înainte de podul de la Cernavodă, costul estimat de 200.000 de lei, condiția pentru Hotelul Palace, băiatul de prăvălie, ofițerul și cântăreața, „greva copiilor”, votul anual pentru jocurile de noroc, cifra de 140 de victime, osemintele soldaților francezi.
  • Mariana Iancu, „Fascinanta poveste a Cazinoului din Constanța”, Adevărul, 16 martie 2015, după cartea arhitectului Radu Cornescu, Cazinoul din Constanța – scurtă istorie în imagini — Kursaalul din 1880, furtuna din 1891 și demolarea din 1892, „Casinul” pe locul actualului Acvariu, demontat în 1910, Constantin Creangă, contractul din 23 iulie 1903, Renard înlăturat în 1905, costul de 1.300.000 de lei, baronul Edgar de Marçay (1912), explicația cu dricul, inaugurarea din 15 august 1910, Casa de Cultură a Sindicatelor (1948), ONT Litoral (1960–1989).
  • Doina Păuleanu, directoarea Muzeului de Artă Constanța, în „The Casino in Constanța”, Radio România Internațional, 15 august 2020 — decizia din 1892, poziția celui de-al doilea cazinou, proiectul lui Petre Antonescu (1906), cele trei fundații, fereastra-scoică zidită în 1912–1913.
  • Delia Roxana Cornea și Cristian Cealera, MINAC, în „The Constanta Casino”, Radio România Internațional, 1 martie 2025 — „Sala Guarracino”, al doilea cazinou funcționând până în primăvara lui 1910, spitalul din 1916, epoca interbelică, biletele deținuților politici.
  • Europa Liberă România, articolul despre proiectul IICCMER pentru memoria deținuților politici care au lucrat la Cazino, 2020, și Adevărul, despre biletele prezentate de MINAC — textul biletului din 1951, cei circa 100 de deținuți aduși de la Poarta Albă.
  • G4Media, Antena 3, TVR Info, 2023 — biletul în germană al lui Iuliu Marton, din Cisnădie.
  • Radio Constanța, 2023 — vizita lui Eminescu la Constanța, din vara lui 1882.
  • Lucien Baudens, „Une Mission médicale à l’Armée d’Orient”, Revue des Deux Mondes, 1857: holera din 1854 la Küstendje.
  • Sinziana Ionescu, „Cazinoul, primul club al Constanței”, Adevărul, 17 martie 2013, cu citate din presa de epocă aduse de Doina Păuleanu: baluri și concerte la Kursaal în 1881.
  • G4Media, „S-a redeschis Cazinoul din Constanța”, mai 2025: redeschiderea din 21 mai 2025, destinație exclusiv culturală.
  • Cazinoul din Constanța, site oficial, pagina „Istoria Cazinoului”: simbolul scoicii, inaugurarea din 1910 și restaurarea de cinci ani.
  • Cristian Cealera, „Orașul Constanța în epoca interbelică. File din jurnalele vremii (V): Victimele Cazinoului, Mița Biciclista și jocul de bulă”, Ziua de Constanța, 30 decembrie 2019, cu articolele din ziarul Marea Neagră, nr. 1, anul IV, 1 august 1926.
  • Cristian Cealera, „Orașul Constanța în epoca interbelică. File din jurnalele vremii (III): Problema jocurilor de noroc de la Cazino și scandalul din Piața Independenței”, Ziua de Constanța, 23 decembrie 2019, cu articolul din ziarul Marea Neagră, nr. 122, 9 august 1931.

Distribuie acest articol
Lasă un comentariu