O cetate de 24 de hectare pe care un istoric bizantin o numea oraș și două schituri de rit vechi care aveau, în 1873, aproape 200 de viețuitori. Le despart peste o mie de ani, dar stau pe aceleași dealuri, în nordul Dobrogei.
Dacă ați trecut prin Slava Rusă, ați observat, probabil, bisericile lipovenești. De sus, satul din județul Tulcea se vede între dealuri împădurite, iar printre case se disting trei biserici. În vestul lui, pe marginea drumului spre mănăstirea Uspenia, sunt ruinele uneia dintre cele mai mari cetăți romane târzii din Dobrogea, Ibida. Mult după ultima ei refacere, în secolul al XVIII-lea, în pădurile din jur, staroverii veniți din Rusia au ridicat un schit de călugări și unul de maici, iar Slava a ajuns reședința unui arhiepiscop de rit vechi.
Ibida, orașul pe care Iustinian l-a refăcut
Ansamblul fortificat avea trei părți: o cetate de aproximativ 24 de hectare în vale, o fortificație anexă de circa 3,5 hectare pe dealul Harada și un fort pe același deal. Zidul de incintă, de aproximativ doi kilometri, cuprindea și valea, și o parte a dealului, iar prin interiorul cetății curgea un pârâu. Ibida stătea la o răscruce de drumuri, pe axele nord–sud și est–vest, ceea ce îi explică mărimea.
Din primele secole ale stăpânirii romane se cunosc 14 inscripții, adunate de istoricul Lucrețiu Mihailescu-Bîrliba, în care apar militari, veterani, cetățeni romani și peregrini. Printre descoperiri se află și fragmentul unei diplome militare datate la 14 august 99, în timpul împăratului Traian. O piatră funerară îl pomenește pe Valerius Valens, soldat al legiunii XI Claudia, mort în serviciu, dar ideea că la Ibida ar fi stat o unitate militară încă de atunci rămâne o presupunere.
Marea incintă a fost ridicată la începutul secolului al IV-lea și refăcută în secolul al VI-lea. Câte turnuri avea nu se știe sigur. Topograful Pamfil Polonic, care a descris ruinele în 1897, când localnicii le spuneau „cetatea Haradoc”, a numărat 30 de turnuri și trei porți, cifră reluată și de Mihailescu-Bîrliba; echipa de pe șantier vorbește de 24 de turnuri și trei porți.
Numele cetății apare la Procopius din Caesarea, istoricul bizantin care a descris construcțiile lui Iustinian. În lucrarea De aedificiis, el scrie „Ἰβιδὰ πόλις”, adică orașul Ibida, și spune că împăratul i-a reparat zidurile stricate. Preotul și cercetătorul Ionuț Holubeanu observă că Ibida e singura localitate din Scythia pe care Procopius o numește oraș. Arheologii au stabilit că refacerea a început după atacul kutrigurilor din 559, iar Holubeanu crede că atunci, în 560–561, Ibida ar fi primit și o episcopie proprie; ipoteza nu e dovedită, iar în sursele consultate nu apare niciun episcop al Ibidei.
Chiar numele cetății e discutat. Arheologii scriu adesea „(L)Ibida”, pentru că unii cercetători susțin forma Libida, iar alții Ibida. Un argument pentru Libida era o piatră funerară pe care A. Aricescu citise, în 1971, „natione Libida”, dar Mihailescu-Bîrliba respinge această lectură.
Bisericile unei cetăți romane
În centrul Ibidei se afla o bazilică de aproximativ 22 de metri lățime, una dintre cele mai mari din provincie, cu pardoseală de mozaic și piese din marmură adusă de la Proconnes, Aphrodisias și Naxos.
O altă biserică stătea în afara zidurilor, la vreo 60 de metri nord de incintă, în necropolă. Cercetată din 2019, clădirea a început ca o încăpere mică și a fost extinsă, în secolul al VI-lea, într-o bazilică de aproape 20 de metri lungime; a fost distrusă undeva între domniile împăraților Tiberiu II Constantin și Mauricius. În 2022, arheologii au dat de urma gardului scund, pe stâlpi mici, care despărțea altarul de restul bisericii: prima dovadă arheologică că spațiul era folosit pentru slujbe.
La circa 2,5 kilometri vest de sat, arheologii Andrei și C. Opaiț au dezvelit în 1987 un ansamblu interpretat drept complex monahal paleocreștin: două bazilici cu câte o navă, o capelă și anexe închise de un zid, cu trei faze de construcție, între a doua jumătate a secolului al IV-lea și începutul secolului al VII-lea.
Săpăturile sistematice au început în 2001, din inițiativa Institutului de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, după ce situl fusese grav afectat de intervenții umane, cu Mihaela Iacob ca responsabil științific. La ele lucrează cercetători din Tulcea, Iași și București, iar din 2013 și de la Universitatea din Sassari, din Sardinia. Viața urbană de la Ibida s-a stins odată cu prăbușirea apărării de la Dunăre, dar data exactă rămâne discutată.
Un nume mai vechi decât lipovenii
Numele satului pare rusesc, iar tradiția locală îl explică întocmai așa. Etnografa V. A. Lipinskaia consemna, în anii 1990, că lipovenii din Slava Rusă vorbeau cu mândrie despre „regimentele glorioase” venite din Rusia, dar nu mai știau de vechiul nume turcesc al satului.
Istoricul publicat de echipa șantierului arheologic spune însă că satul apare într-un registru otoman din 1530, sub numele Kizil-Hisarlik, locuit de creștini, iar într-un registru din 1675–1676 apare forma Islava, apoi Star Slava. Dacă datele sunt corecte, numele Slava e mai vechi decât lipovenii, care s-au așezat aici după 1754 și au rămas majoritari până azi; românii au venit abia după Războiul de Independență. Dicționarul localităților județului Tulcea dă și forma Kazîl-Sar, folosită până în 1850. De unde vine, de fapt, numele Slava nu s-a lămurit.
Rușii care au venit pentru credință
De ce plecaseră lipovenii din Rusia se povestește și azi în satele de pe vale. Irina Mihailov, lipoveancă din satul vecin, Slava Cercheză, ne-a spus-o în curtea casei ei:
„[…] ai noștri, ei dacă au venit, au venit din punct de vedere al religiei, n-au fost de acord cu schimbările care s-au făcut de către patriarhul Nikon și n-au fost de acord. Și atunci au plecat. Dar ei n-au scris nimic.”
Despre Slava Cercheză, unde stă ea, știe de la o bătrână din sat cum au crescut casele: „Aici, unde suntem noi acum, era pădurea, și de aceea casele, de exemplu, casa noastră, cu casa vecinului, erau două surori, mai departe, alte, erau rude, rude, după cum defrișau pădurea.” Și de ce tocmai în pădure: „De ce s-au ascuns în păduri? Pentru religie, ca să, oficialitățile de atunci, să nu-i prindă și să nu-i trimită înapoi.” Partea aceasta a discuției e și într-un clip de pe canalul nostru de YouTube.
Două schituri și un arhiepiscop pentru credincioșii de peste Dunăre
Una dintre cele mai bine documentate istorii ale mănăstirilor de la Slava a scris-o cercetătoarea rusă S. A. Inikova, din arhivele de la Moscova și din drumul ei la Slava, în 2017. Schitul de călugări a apărut încă din secolul al XVIII-lea, apoi cel de maici; anul exact al întemeierii nu se cunoaște. Astăzi le știm ca Uspenia, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, și Vovidenia, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică.
În secolul al XIX-lea li se spunea mai ales schituri, iar la Uspenia călugării trăiau mult timp pe cont propriu, fără viață de obște deplină, încă la mijlocul anilor 1870. Erau însă mulți: în 1854, la Uspenia trăiau 70 de călugări și zece frați începători, iar în 1873, 100 de viețuitori la Uspenia și 90 la Vovidenia.
Între timp, Slava devenise un centru al ierarhiei de rit vechi, legat de mitropolia de la Fântâna Albă. Potrivit eparhiei de la Slava, primul ei ierarh, călugărul Arcadie (Dorofeev), a fost hirotonit în 1847 episcop al Slavei și al tuturor comunităților de rit vechi de peste Dunăre și ridicat arhiepiscop în 1848; în 1854, în timpul Războiului Crimeii, l-au arestat trupele ruse aflate chiar la Slava, iar apoi a stat închis la Suzdal.
În 1879, arhimandritul Ieronim Ștefănescu nota într-un raport bisericesc românesc că la Slava trăiau până la 70 de monahi lipoveni, jumătate sihaștri și jumătate în viață de obște, și că aici era reședința arhiepiscopului Irinarh. Arhiepiscopia avea și o bibliotecă: în 1873, inventarul ei număra 422 de cărți și caiete cu extrase, dintre care 100 laice. Biserica mare de zid de la Uspenia a fost sfințită, după istoricul șantierului Ibida, în 1883, iar cea mică, de iarnă, închinată Sfinților Arhangheli, în 1860. La Vovidenia, biserica de iarnă e a Icoanei Maicii Domnului de la Kazan.
Circulă, inclusiv pe site-uri serioase, ideea că Vovidenia ar fi singura mănăstire de maici de rit vechi din lume. Nu e așa: chiar în România mai există schitul de maici Tihvin, numit „Pustânca”, de la Manoleasa, unde Inikova a găsit în 2017 șase maici și patru începătoare.
Războiul și anii comunismului
În Primul Război Mondial, ocupanții bulgari au avut un lagăr la Slava Rusă. Preotul și istoricul Eugen Drăgoi povestește că trei călugări de la mănăstirea Cocoș și șase preoți au fost internați în lagăr; călugării s-au întors după război, preoții au murit acolo. Alți 35 de călugări și frați bătrâni de la Cocoș au fost bătuți și închiși chiar în mănăstirea lipovenească de la Slava Rusă.
În 1940, când Bucovina de Nord a trecut la Uniunea Sovietică, mitropolia de rit vechi s-a mutat de la Fântâna Albă la Brăila. Mănăstirile de la Slava n-au fost închise de comuniști, spre deosebire de cele de călugări de la Tisa și Manoleasa, închise la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960; autoritățile îi împiedicau însă pe tineri să intre în obște.
Irina Mihailov își amintește din acei ani colectivizarea de la Slava Cercheză: „Au fugit în pădure când au venit să ia pământurile.” Pe cei prinși îi puneau „să se iscălească că a intrat în CAP”, iar „cei care au fugit au primit și bătaia și toți s-au înscris”. Spune însă și că, după ce oamenii „au început să muncească”, CAP-ul „era bun”, iar despre viața ei de atunci: „Eu nu regret.”
Credința se ținea și acasă. „Munceau, dar duminică era lege”, spune Irina despre oamenii satului. Bunica din partea mamei se ruga și noaptea:
„Noi, dacă nu mergeam la biserică, ne scula la ora 12 noaptea și cu mătăniile, știți ce sunt, […] aveau o cutiuță în care ținea 10 semințe de dovleac alb. Una și una. […] făceam mătănii care erau 100.”
Patru călugări și nouă maici
Față de cei 190 de viețuitori din 1873, Inikova a găsit în 2017 la Uspenia patru călugări și un frate începător, printre ei arhiepiscopul Flavian, care ține și locul de stareț; Uspenia e din nou sediu de arhiepiscopie din 2000, după istoricul șantierului. La Vovidenia erau nouă maici și trei începătoare, cele mai multe în vârstă.
În sat mai sunt două biserici de rit vechi, Sfântul Nicolae și Acoperământul Maicii Domnului, și biserica ortodoxă românească Sfântul Dumitru. Lângă Uspenia, 22 de hectare de pădure sunt ocrotite prin lege, ca rezervația Uspenia. La sfârșitul lui august 2024, când am filmat la Slava Rusă, drumul spre mănăstire era plin de pelerini și de tarabe cu brâie și obiecte de cult.
Satele, în schimb, s-au golit. Slava Rusă avea 2.332 de locuitori în 1956 și 1.347 în 2002, iar Slava Cercheză, 2.039 și, respectiv, 1.482. La recensământul din 2021, toată comuna, cu ambele sate, avea 1.962 de locuitori, dintre care 1.466 ruși-lipoveni și 334 români. Despre satul ei, Irina Mihailov ne-a spus întâi câteva versuri în rusă, apoi le-a tradus: satul s-a pustiit, casa ei natală la fel, „și n-are cine să deschidă poarta și să spună: eu m-am întors acasă”.
Surse
S. A. Inikova, „Старообрядческие обители в Румынии. XIX–XXI вв.”, Вестник антропологии, nr. 2 (42), 2018, p. 97–121. Folosită pentru apariția schiturilor de rit vechi, organizarea vieții monahale, numărul viețuitorilor în 1854 și 1873, biblioteca arhiepiscopiei, perioada comunistă și observațiile de teren din 2017.
https://journals.iea.ras.ru/vestantrop/article/download/388/438/739
Lucrețiu Mihailescu-Bîrliba, „La cité romaine du Haut-Empire d’Ibida (Mésie Inférieure). Considérations historiques selon le dossier épigraphique”, Studia Antiqua et Archaeologica, XVII, Iași, 2011, p. 83–143. Folosită pentru dimensiunile cetății, inscripțiile romane, diploma militară din 14 august 99 și prezența militară nedemonstrată.
https://www.arheologie-ibida.eu/pdf/7-SAA.17.2011.pdf
Lucrețiu Mihailescu-Bîrliba, „Epigraphic and Prosopographical Notes on Q. Marcius Quadratus from Ibida”, Journal of Ancient History and Archaeology, 8.4, 2021, p. 19–24. Folosită pentru disputa Ibida/Libida.
https://jaha.org.ro/index.php/JAHA/article/view/673
Pr. Ionuț Holubeanu, „A New Reading of the Data concerning the Ecclesiastical Organization in the Roman Province of Scythia during the Sixth Century AD”, în Proceedings of the International Scientific Conference History and Theology, Constanța 2020, Editura Universitară, București, 2021, p. 151–181. Folosită pentru relatarea lui Procopius, rangul urban al Ibidei, bazilica centrală și ipoteza unei episcopii în secolul al VI-lea.
Pr. Eugen Drăgoi, „Monahismul în Dobrogea din secolul al XIX-lea până în anul 1918”, Analele Universității „Dunărea de Jos” Galați, Seria XIX Istorie, vol. 8, 2009, p. 61–87. Folosită pentru raportul bisericesc din 1879 și episodul lagărului bulgar din Primul Război Mondial.
https://ojs.ugal.ro/index.php/history/article/view/568
V. A. Lipinskaia, „Исторические предания липован”, Этнографическое обозрение, nr. 6, 1997, p. 43 și următoarele. Folosită pentru tradiția orală despre numele Slavei Ruse și regimentele glorioase.
https://eo.iea.ras.ru/wp-content/uploads/1997/06/eoarchive_1997_6_043_lipinskaya.pdf
Biblioteca Județeană „Panait Cerna” Tulcea, Dicționarul localităților județului Tulcea, vol. R–S, ediție online, PDF creat în 2009, p. 25–30. Folosit pentru denumirile istorice, populația localității, rezervația Uspenia și pentru compararea unor explicații istorice contradictorii. Lucrarea conține informații discutabile, care nu au fost preluate drept certitudini.
https://tulcealibrary.ro/wp-content/uploads/2017/02/R-S.pdf
Asociația Ibida, site-ul șantierului arheologic, paginile „Istorie”, „Istoricul cercetărilor”, „Sectoare de cercetare”, „Mănăstirea Uspenia” și „Mănăstirea Vovidenia”, © 2014. Folosite pentru configurația fortificațiilor, cronologia cercetărilor, atestările otomane ale satului și descrierea bisericilor. Afirmațiile nesusținute despre unicitatea mănăstirilor nu au fost preluate.
https://www.arheologie-ibida.eu/istorie-p4
https://www.arheologie-ibida.eu/istoricul_cercetarilor-i2
https://www.arheologie-ibida.eu/manastirea_uspenia-t2
https://www.arheologie-ibida.eu/manastirea_vovidenia-t3
Eparhia Ortodoxă de Rit Vechi a Slavei, site oficial, paginile „Istoria”, „Arhiepiscopul Arkadi”, „Episcopul Arkadi” și „Arhiepiscopul Irinarh”, fără an de publicare. Folosite pentru succesiunea ierarhilor, rolul arhiepiscopal al Slavei și arestarea lui Arcadie. Datele contradictorii privind hirotonia au fost tratate cu prudență.
https://www.psse.ro/arhiepiscopul-arkadi
Cronica Cercetărilor Arheologice, Slava Rusă, raportul campaniei 2011, nr. 4782; campania 2017, nr. 5991; campania 2022, nr. 6938, sector Curtina X, și nr. 6940, sector Basilica extra muros; campania 2021, nr. 6717. Folosite pentru fazele de construire a fortificațiilor, cercetarea bazilicii din afara zidurilor și descoperirile arheologice din campaniile 2021–2022.
https://cronica.cimec.ro/sandboxpdf/rapoarte/raport_4782.pdf
https://cronica.cimec.ro/sandboxpdf/rapoarte/raport_5991.pdf
https://cronica.cimec.ro/sandboxpdf/rapoarte/raport_6938.pdf
https://cronica.cimec.ro/sandboxpdf/rapoarte/raport_6940.pdf
https://cronica.cimec.ro/sandboxpdf/rapoarte/raport_6717.pdf
Institutul Național de Statistică, Recensământul Populației și Locuințelor 2021, tabelul 2.2.2, populația rezidentă după etnie, la nivel de unități administrativ-teritoriale. Folosit pentru structura etnică și totalul populației comunei Slava Cercheză.
https://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2023/06/Tabel-2.02.1-si-Tabel-2.02.2.xlsx