Se numeau nekrasoviți, erau scutiți de biruri și se judecau după propriile lor rânduieli. Urmașii lor s-au contopit cu ceilalți ruși de rit vechi din Sarichioi, Jurilovca și Carcaliu – iar numele lor a dispărut din acte.
Dacă mergeți duminică dimineața la Sarichioi și ascultați clopotele bisericii de rit vechi, ascultați de fapt capătul unei povești care începe acum peste trei sute de ani, pe malul Donului, cu o răscoală înecată în sânge.
Iar dacă îi întrebați pe oameni cine sunt, vă vor spune – firesc – că sunt ruși lipoveni. Așa scrie și în recensământ. Numai că o parte dintre strămoșii lor nu erau lipoveni. Erau cazaci – credincioși de rit vechi și ei, dar ajunși aici în primul rând ca urmași ai unei răscoale înfrânte, nu ai unei pribegii religioase.
Cine au fost, de fapt, nekrasoviții
În 1707–1708, cazacii de pe Don s-au ridicat împotriva lui Petru cel Mare, care le tăia vechile libertăți. Răscoala – rămasă în istorie cu numele conducătorului ei, Kondrati Bulavin – a fost zdrobită. După moartea atamanului, comanda cetelor care nu au vrut să se supună țarului a fost luată de un om pe nume Ignat Nekrasov. În septembrie 1708 el i-a dus, cu familii cu tot, în Kuban – teritoriu aflat atunci sub hanul tătar al Crimeii.
De la numele lui li se spune și azi nekrasoviți.
Nu au stat nici acolo. Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea și înaintarea Rusiei spre sud le-au făcut șederea în Kuban tot mai nesigură – cercetarea românească pune plecarea pe seama războiului din 1735–1739. În deceniile următoare, în mai multe valuri, grupuri de nekrasoviți au trecut sub ocrotirea sultanului.
Așa au apărut primele așezări căzăcești la Dunărea de Jos: Dunavățul, în Deltă, și Sarichioi, pe malul Razelmului. Datarea diferă mult de la un cercetător la altul: unii o pun pe la 1740, alții spre 1749, iar Enciclopedia Ortodoxă rusă descrie mutarea dinspre Caucaz spre Deltă ca pe un proces întins între 1756 și 1778. În cronologia propusă de cercetările românești urmează Vâlcovul, pe brațul Chilia, la 1746; apoi un al doilea val, prin 1760–1770, când apar cazaci la Slava (unde funcționau deja câteva schituri de rit vechi) și la Jurilovca, pe malul Goloviței. Și un al treilea, pe la 1777–1780, când se întăresc satele vechi și apar altele noi.
Diferența pe care nimeni nu ți-o spune: lipovean ≠ nekrasovit
Aici e miezul poveștii, și e o distincție pe care istoricii o fac clar, iar publicul aproape deloc. Atenție însă: nu e o deosebire de credință – nekrasoviții erau ei înșiși credincioși de rit vechi. Diferența ținea de origine, de organizare și de statutul militar.
Lipovenii – staroverii, credincioșii de rit vechi fugiți din Rusia după reforma patriarhului Nikon – erau, în ochii Porții, populație raia: oameni obișnuiți, datori cu taxe, dări și munci către sultan, pașale sau alți dregători.
Nekrasoviții, în schimb, aveau în Dobrogea și în Bugeac un statut juridic aparte: erau scutiți de impozite, dar aveau obligații militare față de autoritățile otomane. Se supuneau propriilor atamani și beneficiau de o largă autonomie internă, cu propriile forme de judecată.
Cu alte cuvinte, și cu o doză de metaforă: în satele de la Razelm trăia, sub suzeranitate otomană, o mică republică militară căzăcească.
„Țarului să nu vă supuneți”: legea nescrisă a lui Ignat
Viața comunității era ținută de un cod numit Zavetele lui Ignat – „legămintele lui Ignat”. Textul originar nu s-a păstrat; regulile cunoscute azi ne-au parvenit prin transmitere orală și prin consemnări ulterioare, iar potrivit Enciclopediei Ortodoxe ruse erau peste 170 de rânduieli.
Regula de căpătâi, așa cum a fost consemnată mai târziu, suna așa: „Țarului să nu vă supuneți; cât timp e țar, în Rusia să nu vă întoarceți.”
Printre rânduielile consemnate în tradiția nekrasovită:
- căsătoria cu cei de altă credință – interzisă, sub pedeapsa cu moartea;
- limba rusă și credința veche – păstrate obligatoriu;
- cârciumi și negoț în interiorul așezării – interzise;
- din câștigul pescuitului, două treimi rămâneau omului, o treime mergea la vistieria obștii;
- puterea supremă aparținea adunării (kruga), la care se participa de la 18 ani; hotărârile ei le ducea la îndeplinire atamanul.
Un detaliu care spune tot: legământul cerea să nu se unească cu turcii – deși trăiau sub sultan și luptau pentru el. Serviciul militar era o înțelegere, nu o convertire.
Războiul din Deltă despre care nu se învață la școală
Partea cu adevărat neverosimilă a poveștii e că, în Delta Dunării, nekrasoviții nu s-au bătut mai ales cu turcii sau cu românii. S-au bătut cu alți cazaci.
După ce Ecaterina a II-a a desființat, în 1775, Sicia Zaporojeană, mii de cazaci zaporojeni au trecut în Imperiul Otoman și s-au așezat tot aici, în Deltă. Două comunități vorbitoare de rusă, ambele „ale sultanului”, ambele trăind din pește – pe aceleași ape.
Ce a urmat era previzibil. Certurile pentru cele mai bune locuri de pescuit au ajuns la ciocniri armate. Sursele dau anul 1794 pentru atacul prin care nekrasoviții au distrus așezarea zaporojenilor de la Katerlez – după care autoritățile otomane i-au mutat pe zaporojeni mai sus pe Dunăre, pe insula Brăilei. În 1813–1814, zaporojenii au întors lovitura și au cucerit chiar centrul nekrasovit de la Dunavăț – pe care l-au transformat în propria lor Sicie. Mulți nekrasoviți au luat atunci drumul Anatoliei.
Între timp, în războiul ruso-turc din 1806–1812, detașamente nekrasovite din Sarichioi, Camen (Carcaliu) și Jurilovca au acționat activ de partea trupelor otomane. Împotriva Rusiei. Așa cerea legământul – iar majoritatea nekrasoviților dobrogeni au rămas de partea sultanului.
Cum a dispărut un nume
Aici e o surpriză: numele nu a dispărut brusc și nici din pricina românilor.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, denumirea de „lipovean” se răspândise asupra tuturor credincioșilor de rit vechi din spațiul românesc – nekrasoviți sau nu. Cele două grupuri, inițial distincte, se topeau oricum unul în celălalt: aveau aceeași credință de rit vechi și aceeași limbă rusă populară sud-velicorusă. În Deltă, urmașilor lor li s-a mai spus și „dunaci” – oamenii Dunării.
Ce s-a stins mai târziu a fost temeiul juridic. În 1864, un decret otoman a desființat drepturile militare ale cazacilor din Turcia europeană – adică exact ceea ce îi făcea altceva decât raia. Fără obligația militară nu mai era nici scutirea de bir, nici judecata după propriii atamani.
Astfel, când Dobrogea a intrat în componența României, în 1878, vechiul statut militar care îi deosebise juridic dispăruse deja, iar denumirea mai largă de „lipoveni” devenise cea obișnuită.
Un profesor de istorie din Sarichioi spune că a contat și ostilitatea populațiilor din jur, care i-ar fi împins să lase deoparte numele de nekrasoviți. E o explicație transmisă local, nu un document.
Ce s-a ales de cei care au plecat
Cei care au pornit spre Anatolia s-au așezat, în anii 1810, în două locuri: la Enos, în Tracia răsăriteană, și la Binevle, pe malul lacului Mainos (Manyas), la vreo 25 km de Bandırma. Iar în războiul din 1828–1829, când rușii au luat cetatea Enos, cei de acolo s-au mutat definitiv la Mainos – lac pe care autoritățile turcești li l-au dat în folosință veșnică.
Au trăit acolo aproape două secole, păstrând limba, portul și cântecele – ca într-o capsulă a timpului. Iar pe 22 septembrie 1962, ultimul lor ataman, V. P. Sanicev, a condus 215 familii, adică 985 de oameni, înapoi în Rusia, în ținutul Stavropol. Alte surse ridică numărul total al celor reveniți în URSS până în 1962 la circa 1.500. Iar în 1963, alți 224 de oameni – nekrasoviți și „dunaci” – au refuzat plecarea în Uniunea Sovietică și au fost primiți în Statele Unite.
Legământul spunea să nu se întoarcă în Rusia cât timp domnește un țar. Țar nu mai era de patruzeci și cinci de ani – dar abia atunci s-au hotărât. Între plecarea din Don și întoarcerea acasă trecuseră 254 de ani.
Ce a rămas aici
A rămas cel mai important: oamenii. Sarichioi, Jurilovca, Slava Rusă, Slava Cercheză, Carcaliu, Ghindărești, Sfiștofca, Periprava, Chilia Veche – satele acelea sunt tot pe hartă și tot vii. În unele dintre ele, urmașii nekrasoviților s-au contopit cu alte grupuri de ruși staroveri, formând populația cunoscută azi ca ruși lipoveni.
A rămas crucea făcută cu două degete, în loc de trei. „Aleluia” rostit de două ori, nu de trei. Ocolirea bisericii în sensul mersului soarelui pe cer. Numele lui Isus scris cu un singur „i”. Cântarea la unison, fără voci suprapuse. Toate – trăsături păstrate din ritul rus de dinaintea reformelor nikoniene din anii 1650.
Și a mai rămas ceva ce nu se vede: sate de pescari de pe malul Razelmului care, vreme de mai bine de un veac, nu au plătit bir sultanului, s-au judecat după rânduielile lor și au mers la război cu propriii atamani în frunte.
Surse
Acolo unde izvoarele nu se potrivesc – de pildă la numărul celor întorși în URSS sau la anul morții lui Ignat Nekrasov – articolul dă intervalul, nu o cifră unică.
- Iuliana Titov, Comunitatea rușilor lipoveni și conviețuirea din Dobrogea, în vol. Natur-Culturalia I, coord. Dan Grigorescu, Institutul Levant – pentru valurile de așezare (1740, 1746, 1760–1770, 1777–1780), pentru diferența de statut juridic dintre nekrasoviți (scutiți de impozite, cu obligații militare) și ceilalți staroveri (raia), și pentru deosebirile de rit față de biserica oficială rusă. Autoarea se sprijină, la rândul ei, pe Alexandru Varona și Victor Vascenco.
- Comunitatea Rușilor Lipoveni din România (CRLR), Scurt istoric, crlr.ro – pentru contextul schismei lui Nikon, prigoana staroverilor și lista localităților dobrogene.
- Некрасовцы, în Православная энциклопедия (Enciclopedia Ortodoxă, pravenc.ru) – pentru „peste 170 de rânduieli” ale Zavetelor lui Ignat, conținutul concret al regulilor, decretul otoman din 1864 și cifra de 985 de oameni reveniți în 1962 sub atamanul V. P. Sanicev. Tot de acolo și cronologia mutării dinspre Caucaz spre Deltă (1756–1778), apariția în anii 1810 a așezărilor de la Enos și Binevle (Mainos) și mutarea definitivă la Mainos după căderea cetății Enos, în războiul din 1828–1829.
- Wikipedia (ru), „Некрасовцы” – pentru participarea detașamentelor din Sarichioi, Carcaliu și Jurilovca de partea otomanilor în războiul din 1806–1812 și pentru data de 22 septembrie 1962 (215 familii).
- Wikipedia (en), „Danubian Sich” – pentru conflictul cu zaporojenii: atacul nekrasovit asupra așezării Katerlez (1794) și cucerirea centrului nekrasovit de la Dunavăț (1813–1814).
- Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei – pentru contextul general al așezării cazacilor, lipovenilor și rutenilor în sangeacul Tulcea în secolele XVIII–XIX.
Precizări de acuratețe: anul morții lui Ignat Nekrasov nu e sigur – cel mai des se dă 1737 (ar fi căzut în toamna aceea, la 77 de ani, într-o ciocnire cu un detașament rusesc de graniță), dar unele surse merg până la 1748. Numărul total al nekrasoviților reveniți în URSS variază între 985 (grupul din 1962) și circa 1.500 (totalul tuturor valurilor). Nekrasoviții nu constituiau o etnie separată, ci un grup cazac etnoconfesional, cu statut social-militar distinct; toți erau credincioși de rit vechi, ca și lipovenii cu care s-au contopit.