În noiembrie 1940, un om intra într-un sat dobrogean rămas gol cu câteva zile înainte. A scris mai târziu ce a văzut: câinii și pisicile fugeau fără un sunet din fața lui, caii băteau din copite la ieslele roase și se uitau lung la cel care intra, vacile stăteau cocoțate pe grămezile de dovleci, găinile ședeau nemișcate sub pătulul de porumb. Ușile erau încuiate. Nu mișca nimic. Te treceau fiorii, scrie el, în cel mai frumos soare.
Omul se numea Otto Klett și era el însuși german dobrogean, din Cobadin. Dar nu era un simplu martor: era membru al SS și, în timpul operațiunii din 1940, a fost locțiitorul șefului secției culturale din „Kommando Dobrudscha”, structura care a organizat strămutarea. Cincisprezece ani mai târziu avea să scrie una dintre primele relatări ample ale acelei plecări — o sursă de primă mână care e, în același timp, relatarea unui om din aparatul care a făcut mutarea.
Iar pe șoselele de afară, în exact aceleași zile, treceau în sens invers convoaie de căruțe trase de boi. Veneau alți oameni. Aveau să intre în casele acelea.
Toamna lui 1940 e momentul în care harta omenească a Dobrogei a fost rescrisă. Nu în decenii, ci în câteva săptămâni.
Hârtia de la care a pornit totul
Pe 7 septembrie 1940, la Craiova, delegația română condusă de Alexandru Cretzianu semna tratatul prin care Cadrilaterul — județele Durostor și Caliacra — era cedat Bulgariei. Noua graniță pornea de la Dunăre, imediat în aval de Silistra, și ajungea la Marea Neagră la aproximativ 8 km sud de Mangalia.
Dar tratatul nu muta doar o linie pe hartă. Articolul III prevedea, textual, un schimb obligatoriu: cetățenii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța, contra cetățenilor români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra. Termen: trei luni de la schimbul instrumentelor de ratificare, care urma să se facă cel târziu pe 15 septembrie. Pentru celelalte regiuni ale celor două țări, mutarea rămânea facultativă, timp de un an.
Cuvântul din tratat nu e „invitație”. E „obligatoriu”.
Predarea propriu-zisă a teritoriului s-a făcut între 20 septembrie și 1 octombrie 1940, pe zone, cu data și ora trecute în anexă pentru fiecare — astfel încât trupele române care se retrăgeau să nu dea nas în nas cu cele bulgare care intrau. Bulgaria plătea României o sumă forfetară de un miliard de lei, în două rate: 15 ianuarie 1941 și 15 ianuarie 1942.
Prima coloană: spre nord
Prin Cadrilater trecuseră, din 1925, zeci de mii de coloniști aduși de statul român — familii din Vechiul Regat și, mai ales, aromâni veniți din Albania, Grecia, Bulgaria și Macedonia. Un tablou numeric întocmit la 1 mai 1940, publicat după documente de arhivă de istoricul aromân Nicolae Cușa, număra în Cadrilater 5.964 de familii de aromâni: 3.274 în județul Durostor și 2.690 în Caliacra. Documentul dă și un total de suflete — aproape 30.000 — dar acela e obținut socotind câte cinci membri de familie, deci e o estimare, nu un număr de oameni numărați unul câte unul. Unele estimări interbelice, mai largi, urcă până la 6.553 de familii.
În toamna lui 1940 au trebuit să plece aproape toți.
Cifrele diferă de la o sursă la alta, și nu doar pentru că arhivele au înregistrat capi de familie, nu persoane: sursele numără categorii diferite — cei supuși schimbului obligatoriu, cei plecați de bunăvoie, uneori totalul plecărilor din toată țara. Istoricul Constantin Tudor dă aproximativ 100.000 de oameni, adică 23.173 de familii, dintre care 18.760 avuseseră gospodării la țară. Alte lucrări urcă la 103.711 sau chiar 110.000. În funcție de teritoriul și de categoria numărate, estimările se așază în jurul a 100.000–110.000 de persoane.
Ziarul „Dobrogea jună” scria, pe 13 septembrie 1940, despre „lungi convoaie de căruțe purtând obiecte ale gospodăriilor părăsite”.
Un amănunt mai rar spus: cei mai mulți nu au ajuns direct în Dobrogea. Partea bulgară a tergiversat evacuarea satelor din Tulcea și Constanța, așa că refugiații au fost duși provizoriu în Ialomița, Teleorman și Olt, unde au iernat. Abia în primăvara lui 1941 au fost aduși efectiv aici. Un ordin al Comisariatului General pentru Dobrogea îi avertiza atunci pe cei care refuzau să se prezinte la locurile stabilite că vor fi excluși de la orice avantaj din partea statului.
A doua coloană: spre Reich
În aceeași toamnă, alți oameni își făceau bagajele în Dobrogea — dar plecau în direcția opusă.
Pe 22 octombrie 1940, după paisprezece zile de negocieri, guvernele german și român încheiau la București o înțelegere care îi includea și pe germanii din sudul Bucovinei și din Dobrogea în programul „Heim ins Reich” — „acasă, în Reich”. În aceeași zi, ultimul convoi de germani basarabeni trecea Prutul.
Organizarea a fost de o eficiență rece. Germanii dobrogeni au fost duși la Cernavodă cu 24 de trenuri, o coloană de căruțe pornită de la Făclia, un vapor și camioane din așezările răzlețe. De la Cernavodă mai departe s-a mers exclusiv cu vapoarele rapide ale companiei dunărene austriece, în 25 de transporturi, până la tabăra de tranzit pentru strămutați de la Semlin (Zemun), lângă Belgrad; s-au folosit toate vapoarele rapide disponibile, ca să prindă Dunărea înainte de sloiuri. Îmbarcarea a durat două săptămâni.
Pe 28 noiembrie 1940 se terminase. 13.979 de persoane plecaseră pe Dunăre în sus, prin portul Cernavodă. Alte statistici, care acoperă întreg programul până în 1943, urcă cifra spre 15.500. Puțin peste 2% dintre germanii dobrogeni au rămas pe loc.
Două scene merită reținute, pentru că vin de la martori care au fost acolo.
Prima: la Cernavodă, fiecare om avea atârnat de gât un număr de strămutare. Preotul H. Menges, originar din Caramurat, a fost dat jos de pe vapor de căpitan tocmai pentru că el nu avea unul.
A doua: pe 4 noiembrie 1940, la Palazu Mare, arhiepiscopul catolic de București, Alexander Theodor Cisar, a slujit ultima liturghie și le-a administrat copiilor sacramentul Mirului, apoi a mers cu tot satul la cimitir, ca oamenii să-și ia rămas bun de la morți. În timp ce erau acolo, comisia de strămutare a intrat în sat.
Pe hârtie, plecarea germanilor era o opțiune, nu un ordin. În practică au plecat aproape toți. Iar verdictul lui Klett cântărește cu atât mai greu cu cât vine chiar din interiorul aparatului care a organizat mutarea — de la un om care era, în același timp, și el un dezrădăcinat din Cobadin: cu oamenii aceștia, scrie el, s-a procedat ca și cu niște numere; au fost împinși dintr-o parte în alta ca atare, iar o decizie liberă nu a mai existat pentru ei.
Ironia toamnei aceleia: vremea a ținut cu ei. Klett notează că țara a stat aproape toate zilele strămutării în cel mai frumos soare.
A treia coloană: spre sud
Și bulgarii din Tulcea și Constanța au trebuit să plece. Circa 15.000 de familii, aproximativ 61.000 de persoane, după Constantin Tudor; alte surse dau 62.278 sau până la 65.000.
Nu au plecat bucuroși. „Cine-și închipuie că aceștia s-au bucurat de plecare se înșeală profund”, scriu Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu în Istoria Dobrogei — oameni care își ridicaseră gospodării și strânseseră avere aici.
Iar schimbul, oricât de „obligatoriu” pe hârtie, nu a fost niciodată complet: au rămas familii de români în Durostor și Caliacra, așa cum au rămas bulgari în Tulcea și Constanța.
Satul tău, cu cifre
Aici povestea devine foarte concretă.
Otto Klett a lăsat un tabel al tuturor localităților din Dobrogea în care, în 1940, trăiau mai mult de zece familii germane — cu numele german, numele oficial românesc, anul întemeierii, confesiunea, câți oameni au plecat și câți au rămas.
Nicolae Cușa a scos din arhivele statului lista celor 47 de centre în care au fost colonizați aromânii: 5.230 de familii, dintre care 2.562 în 26 de centre în județul Constanța și 2.668 în 21 de centre în județul Tulcea. Alte 734 de familii, din cele 5.964 aduse din Cadrilater, nu au fost colonizate în județele Constanța și Tulcea, ci au fost repartizate în alte județe ale țării.
Puse una peste alta, cele două liste se suprapun în cel puțin șaisprezece localități. Adică: sate din care au ieșit germani și în care au intrat aromâni.
| Localitatea de azi | Germani plecați | Germani rămași |
|---|---|---|
| Mihail Kogălniceanu (Ferdinand, fost Caramurat) | 1.450 | 15 |
| Cogealac | 1.149 | 27 |
| Malcoci | 1.102 | 15 |
| Tariverde | 975 | 5 |
| Cobadin | 951 | 4 |
| Lumina (Valea Neagră) | 698 | 11 |
| Palazu Mare | 515 | 15 |
| Viile Noi | 427 | 10 |
| Culelia | 364 | 0 |
| Cataloi | 335 | 3 |
| Poiana (Cocoșu) | 291 | 0 |
| Nisipari | 268 | 3 |
| Techirghiol | 256 | 19 |
| Mangalia | 205 | 10 |
| Anadolchioi | 195 | 49 |
| Tulcea | 143 | 13 |
Cifrele din tabel sunt cele consemnate de Otto Klett; ele nu au fost verificate, localitate cu localitate, în recensăminte sau în arhive.
Klett scrie că în unele sate macedoromânii au intrat în casele germanilor imediat după plecarea acestora — câte trei sau patru familii deodată.
Dar nu peste tot. Ovidiu, Agigea și Medgidia, unele dintre cele mai aromânești locuri de azi, nu apar în tabelul lui Klett al localităților cu peste zece familii germane. Acolo documentele de colonizare indică în principal împroprietărirea pe foste gospodării bulgărești. Formularea exactă din documentele vremii e că refugiații urmau să fie împroprietăriți „pe fostele proprietăți ale bulgarilor și germanilor care părăsiseră regiunea” — care dintre ele, depindea de sat.
Ce mai poți vedea astăzi
Malcoci (comuna Nufăru, județul Tulcea). Biserica romano-catolică „Sfântul Gheorghe”, ridicată de comunitatea germană în secolul al XIX-lea, e azi ruină: acoperișul s-a prăbușit, au rămas zidurile. A fost clasată monument istoric abia în 2020, cu codul TL-II-m-A-21180. Există un proiect de restaurare pornit de urmașii germanilor dobrogeni din Germania, dar clădirea e și acum ruină.
Cogealac. Biserica ortodoxă „Sfântul Vasile” este, de fapt, fosta biserică germană, construită în 1907 în stil gotic. După plecarea germanilor a intrat în posesia Episcopiei Constanța și a fost redată cultului, ca biserică ortodoxă — potrivit istoricului parohiei, pe 17 decembrie 1944.
Culelia (Colilia), între Cogealac și Grădina. Satul a avut coloniști germani din anii 1880, iar între 1910 și 1934 aceștia au ridicat o biserică evanghelică. După 1940 biserica a trecut la Biserica Ortodoxă, iar satul a fost propus pentru desființare în sistematizarea din 1968–1969 și ras cu buldozerele. Din 2006 funcționează acolo Mănăstirea Colilia; biserica a fost sfințită pe 21 noiembrie 2009, cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Un sat care nu mai există, cu o biserică germană devenită mănăstire.
Pietrele comemorative ridicate de urmașii germanilor dobrogeni în anii 2000, în nouă localități: Ciucurova, Cobadin, Cogealac, Făclia, Lumina, Malcoci, Mihail Kogălniceanu, Schitu și Tariverde.
Mihail Kogălniceanu. Din 2006 funcționează aici Muzeul Etnografic Aromânesc „Gheorghe Celea”, prezentat drept primul muzeu al aromânilor din România — în satul din care plecaseră, cu 66 de ani înainte, 1.450 de germani.
Două lucruri care se spun greșit
„Satele acelea aveau nume nemțești.” Nu aveau. Klett scrie explicit: în afară de o traducere (Viile Noi) și de două prefixe (Mare și Mic), nu au existat toponime germane în Dobrogea. Germanii foloseau numele turcești, scrise după fonetica lor: Kodschalak pentru Cogealac, Malkotsch pentru Malcoci, Karamurat pentru Caramurat. Ba chiar și după românizarea oficială a numelor de sate, din anii ’20, ei au continuat să spună „Karamurat”, nu „Ferdinand I”.
„Aromânii au primit peste tot casele nemților.” Fals ca generalizare. În unele sate da, în altele au primit gospodăriile bulgarilor, iar în multe locuri au construit de la zero.
Doi martori, două amintiri
Preotul Menges, care a rămas în urmă, a scris mai târziu, cu amărăciune, ce a găsit în casele germane: noii veniți scoseseră plitele și sobele și își făcuseră foc deschis în mijlocul camerei, cu ceaunul atârnat deasupra. Parchetul și dușumelele încurcau la un asemenea fel de gătit, așa că au ajuns lemne de foc — la fel ca gardurile și ca pomii de pe marginea drumului. Cimitirul s-a umplut de buruieni. E o mărturie amară și generalizatoare, a unui om care tocmai își pierduse comunitatea — și spune probabil tot atât despre șocul și resentimentul celui care scrie, cât despre cei pe care îi descrie.
Celălalt martor, Klett, notează cealaltă față a aceleiași ierni: strămutații veneau pe drumuri cu boii și cu caii, cu greu, „le lipsea orice fel de sprijin”, și intrau câte trei-patru familii într-o casă. În noiembrie.
Doi oameni au văzut aceeași toamnă și au ținut minte lucruri diferite. Fiecare a prins câte o parte a aceleiași realități, din locul în care se afla.
În trei luni, Dobrogea a rămas cu aceleași sate și cu alți oameni în ele. Dacă locuiești în vreunul dintre satele de mai sus, se poate ca pe locul porții prin care intri astăzi o altă poartă să fi fost închisă, în toamna lui 1940, de cineva care pleca.
Surse
Articolul se bazează pe documente și pe lucrări de specialitate. Acolo unde sursele nu sunt de acord — mai ales în privința numărului de oameni strămutați — am dat intervalul, nu o cifră unică.
- Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, împreună cu anexele sale (Monitorul Oficial nr. 212 din 12 septembrie 1940) — text integral. De aici sunt preluate articolul III (schimbul obligatoriu), traseul noii frontiere, termenul de ratificare, calendarul evacuării și clauza financiară.
- Otto Klett, „Die Umsiedlung der Dobrudschadeutschen im Jahre 1940”, în Jahrbuch der Dobrudscha-Deutschen, 1956 — relatarea unui participant direct. Klett era membru al SS și a fost locțiitorul șefului secției culturale din „Kommando Dobrudscha”, structura Volksdeutsche Mittelstelle responsabilă de desfășurarea practică a strămutării; mărturia lui trebuie citită și ca atare. De la el: organizarea transporturilor, portul Cernavodă, cifra de 13.979 de persoane, data de 28 noiembrie 1940, satele rămase goale, convoaiele de căruțe ale celorlalți strămutați.
- Otto Klett, „Die deutschen Dörfer in der Dobrudscha”, în Jahrbuch der Dobrudscha-Deutschen, 1972 — tabelul localităților din Dobrogea în care, în 1940, trăiau mai mult de zece familii germane, cu numărul celor plecați și al celor rămași; tot de aici, observația despre inexistența toponimelor germane în Dobrogea.
- H. Menges, „Die Umsiedlung der Dobrudscha-Deutschen im Jahre 1940”, în Jahrbuch der Dobrudscha-Deutschen, 1970 — înțelegerea româno-germană din 22 octombrie 1940, numerele de strămutare, vizita arhiepiscopului Cisar la Palazu Mare din 4 noiembrie 1940, casele germane după plecare.
- Constantin Tudor, Administrația românească în Cadrilater (1913–1940), Editura Agora, Călărași, 2005 — desfășurarea conferinței de la Craiova, cifrele evacuării (23.173 de familii), repartiția lor pe județe, clauzele financiare.
- Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998 — semnarea tratatului, regimul bunurilor, starea de spirit a populației, citatul din ziarul „Dobrogea jună” din 13 septembrie 1940.
- Gheorghe Zbuchea, Cadrilater. Note ale unui istoric pe marginea unor documente — contextul cedării și documente de arhivă ale Ministerului Afacerilor Externe.
- Constantin Noe, Colonizarea Cadrilaterului, 1938 — colonizarea interbelică, satele întemeiate și originea coloniștilor aromâni.
- Nicolae Cușa, Aromânii (macedonenii) în România, 2004 — cercetare pe Fondul Inspectoratului General al Colonizărilor din Dobrogea (Arhivele Statului Constanța), Fondul Oficiului de Cadastru Tulcea și Fondul O.N.A.C.: tabloul numeric al populației aromâne din Cadrilater la 1 mai 1940 și lista celor 47 de centre de colonizare din Dobrogea de Nord.
- Ordinul ministrului culturii nr. 3185 din 21 septembrie 2020 — clasarea bisericii romano-catolice „Sfântul Gheorghe” din Malcoci ca monument istoric, cod TL-II-m-A-21180.
- Arhiepiscopia Tomisului — istoricul Mănăstirii Colilia și al fostului sat Culelia.
- Istoricul bisericii „Sfântul Vasile” din Cogealac, publicat de ziuaconstanta.ro.
Cifrele alternative privind schimbul de populație (103.711 români și 62.278 bulgari, respectiv 108.000 și 65.000) circulă în literatura de specialitate pe baza lucrărilor lui Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally (2006), și ale Mariei Costea (2009). Cifra de aproximativ 15.500 de germani acoperă întreg programul de strămutare, potrivit statisticilor Einwandererzentralstelle preluate de lexiconul Universității Oldenburg; cele 13.979 de persoane sunt cele îmbarcate la Cernavodă până la 28 noiembrie 1940.