Trei ziduri paralele taie Dobrogea de la Dunăre la mare. Treci peste ele pe drumul spre Constanța fără să le vezi, un sat întreg le poartă numele – și niciunul dintre ele nu poate fi pus pe seama împăratului de la care li se trage porecla. Cine le-a ridicat cu adevărat e, și astăzi, obiect de dispută între arheologi.
Chiar înainte de a intra în Constanța dinspre Cernavodă, treci pe lângă o localitate cu un nume care sună a manual: Valu lui Traian. Puțini dintre cei care gonesc spre mare se întreabă de unde vine.
Numele vine de la o lucrare uriașă, veche, care taie Dobrogea de-a curmezișul, de la Dunăre până la malul mării. Trecem peste ea cu mașina, o arăm, construim peste ea. Și aproape nimeni nu știe două lucruri despre ea: că nu e una, ci trei. Și că niciunul dintre cele trei nu poate fi atribuit împăratului Traian.
Trei ziduri, nu unul
Între Cernavodă și Constanța nu e un singur val, ci trei linii aproape paralele. Două de pământ, una cu zid de piatră pe creastă.
Valul mic de pământ e cel mai vechi – și, în ciuda numelui, cel mai lung dintre toate trei. Are 61 de kilometri, pornește de la Dunăre, de la Cetatea Pătulului, în dreptul Cochirleniului, și se oprește la Constanța, pe țărm. E simplu, fără construcții speciale, păstrat azi la o înălțime de doar 1–3 metri, cu un șanț pe latura de sud lat de 13–14 metri.
Valul mare de pământ e, tot în ciuda numelui, cel mai scurt: 54 de kilometri – sau doar 41, dacă nu socotim și întreruperea dintre Gura Ghermelelor și „La Pietre”, cum fac arheologii care l-au săpat. E, scriu Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu, „perfect vizibil în marginea Constanței, pe lângă șoseaua care duce la Cernavodă”. Merge spre răsărit pe Valea Carasu și ajunge la mare în cartierul Palas.
E singurul dintre cele trei cu șanț de amândouă părțile. Cât de mari sunt, depinde de unde măsori: literatura mai veche dă șanțul de nord mult mai mare decât cel de sud – 12 metri lățime față de 5 –, pe când săpătura din 2011–2012 de la Făclia le-a găsit aproape la fel. Tot acolo s-a constatat că valul a fost înălțat cu pământul scos din amândouă șanțurile, socotite contemporane. O sinteză recentă a subiectului rămâne însă mai prudentă și spune că raportul cronologic dintre cele două șanțuri e, de fapt, încă nelămurit.
Valul de piatră are 59 de kilometri și șanțul spre nord. E tot din pământ, dar i s-a adăugat pe creastă un zid de piatră înalt de circa un metru și jumătate. Pornește de la sud de cetatea Hinog–Axiopolis și atinge marea la 75 de metri de valul mic.
Iar de aici se poate citi ordinea în care au fost făcute, fără să fie nevoie de vreun document. Pe primii patru kilometri dinspre Dunăre, valul mare se suprapune peste cel mic: deci cel mic era deja acolo. Iar undeva între Castelu și Poarta Albă, valul de piatră taie prin valul mare: deci el e ultimul.
Întâi cel mic, apoi cel mare, la urmă cel de piatră. Ordinea asta relativă e partea cel mai bine sprijinită stratigrafic din toată povestea – deși, cum veți vedea mai jos, nici ea nu e scutită de contestări.
O linie de apărare, nu o movilă lungă
Ce se vede azi din drum e o coamă de pământ. Ce era de fapt e altceva.
Pe valul mare de pământ au fost identificate zeci de fortificații: 35 de tabere sau castre mai mari și 28 de castella mai mici, din pământ – 63 cu totul, după Rădulescu și Bitoleanu. (Alte lucrări dau 36 de fortificații mari, deci 64 în total; nepotrivirea e între surse, nu la noi.) Distanța medie între ele e de un kilometru, iar spre Dunăre și spre mare stau și mai des.
Pe valul de piatră sunt 26 de castre, la distanțe de 1 până la 4 kilometri. Unul dintre ele e ridicat chiar peste valul mic, altul peste valul mare. Zidul și castrele sunt făcute din piatră scoasă din partea locului – iar în zona comunei Basarabi (azi Murfatlar) s-au folosit blocuri de cretă tăiate din cariera de lângă așezarea rupestră. Legătura dintre carieră și val e bine susținută de cercetare; cine anume a tăiat piatra – călugării de acolo sau lucrători aduși – nu se poate spune cu certitudine.
Adică: o linie continuă, cu întărituri dese de-a lungul traseului – pe alocuri la numai un kilometru una de alta –, de la fluviu până la mare.
Detaliul care răstoarnă tot ce credeai
Uită-te unde e șanțul.
La valul mic, șanțul este spre sud.
Un șanț se sapă, de regulă, înspre partea de unde vine primejdia. Iar asta sugerează că valul mic era întors împotriva unei amenințări dinspre sud – exact invers decât își imaginează toată lumea, care vede în minte legionari romani păzindu-se de barbarii coborâți de sus.
E o deducție, nu o demonstrație. Cine l-a ridicat și împotriva cui rămân, amândouă, nelămurite. Dar arată cât de puțin seamănă ce e pe teren cu imaginea din capul nostru.
Atunci cine le-a ridicat?
Nu Traian, în orice caz. Nu există nicio dovadă că împăratul ar fi ridicat vreunul dintre ele.
Dar nici nu se mai poate spune, cum se scrie de obicei, că sunt „toate trei din secolele X–XI”. Cercetările din ultimii cincisprezece ani au întărit ideea că cele trei nu trebuie datate laolaltă: fiecare val are acum povestea lui.
Valul mic e cel mai prost cunoscut arheologic dintre toate trei. Cronologia lui e încă în dezbatere – unii cercetători îl consideră de antichitate târzie, nu medieval. Într-o sinteză recentă și importantă a subiectului, studiul lui Florin Curta din 2023, tabelul valurilor din regiune are, în dreptul lui, la rubrica „datare”, pur și simplu un semn de întrebare. Aici se cere însă o precizare, pentru că oricine o poate verifica: evidențele oficiale românești îl încadrează în epoca romană – dar nu toate în același secol.
În Repertoriul Arheologic Național, segmentul de la Cochirleni – „Valul mic de pământ de la Cochirleni – Cetatea Pătulului”, fișa 62814.01 – e dat la epoca romană, secolele al IV-lea – al V-lea. Cel de la Constanța, fișa 60428.18, la epoca romano-bizantină, secolul al VI-lea. Iar pentru valul de pământ de la Cernavodă, fișa 60785.25, rubrica de datare e pur și simplu „neprecizată”.
Trei tronsoane ale aceleiași lucrări, trei încadrări diferite. Tocmai de aceea nu se poate scrie simplu „valul mic e din secolul al VI-lea”. Iar subiectul nu e închis: fișa segmentului de la Constanța a fost actualizată în iunie 2026 și se sprijină pe cercetări de teren făcute din 2018 încoace. Curta, care nu discută evidențele românești, susține la rândul lui că la nivelul întregului val cronologia nu poate fi încă stabilită cu siguranță – valul mic e, pur și simplu, prea puțin săpat.
Singurul lucru sigur despre el e că e primul dintre cele trei.
Valul mare de pământ e singurul datat convingător. Săpăturile din 2011 și 2012 de la Făclia, făcute pe traseul autostrăzii, au scos ceramică de secolele IX–X în cantitate mare, iar arheologii care le-au condus restrâng intervalul la secolul al IX-lea. Nu secolele X–XI, așadar – și nici Ioan Tzimiskes, cum s-a scris multă vreme. Aceea e o ipoteză mai veche a istoriografiei, pe care săpătura n-o susține.
Valul de piatră e cel mai târziu. Și aici lucrurile stau mai șubred decât s-ar crede: nu există încă nicio dovadă directă, scoasă din valul însuși, pentru datarea lui. Ce îl împinge spre secolul al X-lea sunt două fragmente de ceramică smălțuită policromă găsite în 2012 la sud de Cernavodă și așezările descoperite în imediata lui vecinătate – una dintre ele, la Valu lui Traian, cu ateliere de redus fier și cuptoare.
O mențiune se cere aici, fiindcă lucrurile se spun și altfel. Gheorghe Papuc, arheologul care a cercetat valul de piatră, a săpat între 1997 și 1999, în curtea Seminarului musulman din Medgidia, șapte secțiuni prin val. A găsit zidul – gros de 1,80 m, păstrat pe două rânduri de blocuri legate cu mortar – și, lipită de el, vatra unui cuptor, la 2,50 m sub nivelul de azi, cu numeroase fragmente ceramice de cultură Dridu. Concluzia lui: un monument din secolul al XI-lea, iar „valul de piatră nu a fost o frontieră, ci un aliniament de apărare, realizat de bizantini”.
Tot el propune, în același raport, și răsturnarea ordinii pe care am dat-o mai sus: după el, valul mare de pământ ar fi fost construit după cel de piatră, nu înainte. Rămâne o propunere izolată – stratigrafia de la Castelu, unde valul de piatră taie prin cel mare, spune altceva, și pe ea se sprijină cercetarea de azi. Dar e cinstit s-o știți.
Cât despre șirul de săpături, cercetarea de azi îl privește altfel. Cele mai vechi, din 1935, s-au făcut între Palas și actualul sat Valu lui Traian – dar documentația lor nu s-a păstrat. Sondajele din 1965 și săpăturile de salvare din 1986–1987 n-au fost publicate niciodată. Iar cele din 1997–1999 și 2001 n-au adăugat nimic hotărâtor la datare.
Un val de 59 de kilometri, cercetat în mai multe campanii și sondaje din 1935 încoace, fără ca săpăturile să fi dat până acum o datare fermă.
Cele mai puternice indicii pentru secolul al X-lea rămân cele două fragmente de ceramică policromă din 2012, sprijinite de așezările contemporane de lângă val. Alte descoperiri au contexte prea neclare ca să hotărască ceva – de pildă o monedă de aur bătută între 945 și 959, pentru Constantin al VII-lea și Roman al II-lea, găsită în 1986 într-unul din castrele valului, dar fără un context arheologic limpede. De aceea dăm secolul al X-lea ca probabil, nu ca sigur.
Bizantin sau bulgar?
Aici e partea pe care cărțile de popularizare o trec de obicei sub tăcere.
În istoriografia românească, valul de piatră e prezentat ca o lucrare bizantină, ridicată între domniile lui Ioan Tzimiskes și Vasile al II-lea Bulgaroctonul, parte dintr-un sistem defensiv al themei Paristrion. Istoricul I. Barnea o spune scurt: „Fără a renunța la jumătatea de nord a Dobrogei, bizantinii dublau obstacolul natural al Văii Carasu, înălțând valurile împotriva dușmanilor de la nord, în primul rând a pecenegilor.”
Numai că nu toată lumea e de acord. O altă linie importantă de interpretare, la care se raliază și Florin Curta și care e prezentă în cercetarea bulgară, le vede altfel: nu ca pe o graniță bizantină, ci ca pe frontiera de nord a Primului Țarat Bulgar, cu valul și forturile lui ținând un district militar bulgăresc.
Iar momentul în care s-a constituit thema Paristrion e el însuși disputat – o parte a cercetării îl plasează abia în jurul anilor 1018–1020. Dacă valul e într-adevăr din secolul al X-lea, asocierea lui directă cu Paristrionul în forma administrativă definitivă devine problematică.
Nu vă dăm noi verdictul, fiindcă nu există unul. Ce se poate spune cinstit e atât: valul de piatră e foarte probabil din secolul al X-lea – dar datarea lui rămâne indirectă, iar cine l-a ridicat e încă în dispută.
Inscripția care nu dovedește ce credeam
Multă vreme, argumentul de căpătâi pentru datarea valului de piatră a fost o piatră scrisă cu litere chirilice, găsită la Mircea Vodă. Ea pomenește un atac împotriva „grecilor” în anul 6451 de la facerea lumii – adică 943 – „când Dimitrie era jupan”.
E o piesă adevărată și importantă. Problema e cum a ieșit la iveală.
Inscripția a fost găsită întâmplător, în 1950, de deținuții care lucrau la Canalul Dunăre–Marea Neagră – unul dintre marile sisteme de muncă forțată ale României comuniste. S-a spus că fusese refolosită în temelia unuia dintre forturile valului de piatră, dar împrejurările descoperirii sunt neclare, iar fortul cu pricina fusese deja distrus în bună parte de niște săpături din 1917.
Cu alte cuvinte: piatra e din 943, dar nimeni nu poate dovedi că a stat vreodată în val. Cercetarea recentă avertizează explicit să nu fie folosită ca argument direct de datare. O spunem, deși e argumentul cel mai comod și cel mai des repetat.
Și dacă n-au fost, de fapt, ziduri de apărare?
Mai e o îndoială, și privește toate trei.
Le numim „linii de apărare” pentru că așa arată: val, șanț, forturi de-a lungul traseului. Iar citirea strict militară e și astăzi cea mai răspândită pentru valurile dobrogene. Numai că, observă cercetarea, lipsește tocmai ce însoțește de obicei o prezență militară – armele din morminte, de pildă, sunt izbitor de absente. În schimb, în jurul valurilor s-au găsit așezări civile numeroase, unele lipite de ele.
Cercetarea comparativă, făcută pe alte valuri medievale din regiune – Erkesiia din Bulgaria, valurile din estul Transilvaniei –, arată că asemenea construcții puteau avea și rosturi administrative, juridice sau economice: să însemne pe pământ o graniță, să oprească fugarii, să dirijeze mărfurile spre anumite puncte de trecere.
Pentru valurile dobrogene, un asemenea rol rămâne deocamdată o ipoteză – nu a fost demonstrat. Dar merită ținut minte când te uiți la ele:
Un zid nu e neapărat un front. Poate fi și o vamă.
Cât despre nume: el s-a lipit târziu, din obiceiul popular de a atribui orice lucrare mare și veche romanilor. Nu e o invenție modernă a nimănui – dar nici o atribuire istorică. Grigore Tocilescu, care a cartografiat valurile la 1901, punea deja „lui Traian” între ghilimele pe propria lui hartă.
Ce a mai rămas
Aici e partea proastă.
Valurile sunt înscrise pe Lista Monumentelor Istorice la categoria A, cea de valoare națională. Și sunt, probabil, cel mai ușor de distrus monument din Dobrogea – tocmai pentru că nu arată a monument. O movilă lungă de pământ, într-un câmp arat, nu oprește pe nimeni. S-a arat peste ele, s-a construit peste ele, s-au tăiat drumuri prin ele.
Iar ce se pierde nu e o coamă de pământ, ci urma unei frontiere – militară, politică sau economică, încă nu știm sigur – pe care o stăpânire a trasat-o acum mai bine de o mie de ani.
Unde le poți vedea
- La marginea Constanței, pe șoseaua spre Cernavodă – valul mare de pământ, cel mai vizibil dintre toate.
- La Valu lui Traian – satul care poartă numele și pe lângă care trece traseul.
- Pe traseul dintre Cernavodă și Constanța – valul de piatră, despre care Rădulescu și Bitoleanu scriu că „poate fi văzut bine și astăzi”. Piatra din el a fost scoasă din partea locului, inclusiv de la Basarabi.
Despre seria „Știați că” – scriem despre lucruri reale din Dobrogea pe lângă care trecem fără să le știm. Le documentăm din monografiile și publicațiile vechi ale locului – Analele Dobrogei, monografiile de la 1900, hărțile și albumele de epocă – și din cercetarea de specialitate de astăzi. Fiecare articol are sursele la vedere. Iar acolo unde izvoarele se contrazic, sau unde o poveste e tradiție și nu document, o spunem pe față. Dacă știți ceva ce lipsește sau găsiți o greșeală, scrieți-ne – corectăm.
Surse
- Florin Curta, The Current State of Research on Early Medieval Earthworks in East Central and Southeastern Europe, în Offa’s Dyke Journal 5 (2023), p. 51–74 – sinteză recentă și importantă a subiectului, consultată direct. De aici: lungimile celor trei valuri (61, 54 și 59 km) și precizarea că valul mare are 41 km dacă se scade întreruperea dintre Gura Ghermelelor și „La Pietre”; datarea valului mare în secolul al IX-lea pe baza ceramicii; faptul că pentru valul de piatră nu există încă nicio dovadă directă de datare scoasă din val, iar secolul al X-lea se sprijină pe ceramica smălțuită policromă din 2012; împrejurările îndoielnice ale descoperirii inscripției de la Mircea Vodă; faptul că valul de piatră taie valul mare între Castelu și Poarta Albă; cronologia încă nelămurită a valului mic; și rezerva față de citirea strict militară a valurilor.
- Oana Damian, Mihai Vasile, Eugen Paraschiv-Grigore, Andra Samson, Ioana Paraschiv-Grigore, Daniel Ene, Florentin Munteanu, Constantin Haită, Valul mare de pământ. Cercetare arheologică preventivă pe Autostrada 2 București–Constanța, tronsonul Cernavodă–Medgidia, zona localității Făclia, com. Saligny, jud. Constanța, în Cercetări arheologice 21 (2014), p. 291–326 – raportul săpăturilor din 2011–2012, consultat direct: lungimea de 41 km, datarea restrânsă la secolul al IX-lea pe baza ceramicii și a unei arme, dimensiunile celor două șanțuri și constatarea că valul a fost ridicat din pământul scos din amândouă, socotite contemporane.
- Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei (ed. Ex Ponto) – sinteza clasică românească, de unde provin descrierea traseelor, înălțimile, cele 63 de fortificații de pe valul mare (35 de castre și 28 de castella), cele 26 de castre de pe valul de piatră, folosirea blocurilor de cretă de la Basarabi și observația că valul mare e „perfect vizibil în marginea Constanței”. Datarea pe care o propune – toate trei în secolele X–XI, valul de piatră bizantin, între Tzimiskes și Vasile al II-lea – nu mai corespunde cercetării de astăzi și am semnalat asta în text.
- I. Barnea, în Din istoria Dobrogei, vol. III, p. 112 – pentru citatul despre dublarea obstacolului natural al Văii Carasu împotriva pecenegilor (citat după Rădulescu și Bitoleanu). Îl dăm ca poziție a istoriografiei românești, nu ca fapt stabilit.
- Gh. Papuc, Despre valurile dobrogene, în Pontica 25 (1992), p. 323–329, și Cristina Paraschiv-Talmațchi, Again about an early medieval linear fortification in Dobrudja: the stone vallum, în Preslav 8 (2019), p. 377–398 – citate după Curta 2023, nu consultate direct.
- Repertoriul Arheologic Național (ran.cimec.ro), fișa 62814.01 – „Valul mic de pământ de la Cochirleni – Cetatea Pătulului”, com. Rasova, jud. Constanța; sistem defensiv, epoca romană (secolele al IV-lea – al V-lea), cod LMI CT-I-m-A-02557.01. Consultată direct. Tot de acolo, fișa 60428.18 – „Valul mic de pământ de la Constanța”, epoca romano-bizantină (sec. VI), cod LMI CT-I-m-A-02557.08, actualizată la 11 iunie 2026, pe baza unor săpături preventive din 2018–2023 și a unor diagnostice din 2024–2025 – și fișa 60785.25 – „Valul de pământ de la Cernavodă” –, la care rubrica de datare e „neprecizată”. Am verificat aceste trei fișe și atât; încadrările celorlalte tronsoane nu le-am confruntat, așa că nu le dăm și nu extrapolăm de la un segment la toți cei 61 de kilometri.
- Gheorghe Papuc, raportul Medgidia, jud. Constanța – Seminarul musulman (cod sit 60856.01), în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 1999, nr. 82, p. 58 – sursa primară, consultată direct: cele șapte secțiuni săpate între 1997 și 1999, zidul gros de 1,80 m, vatra cu ceramică de cultură Dridu, datarea în secolul al XI-lea, formularea „valul de piatră nu a fost o frontieră ci un aliniament de apărare, realizat de bizantini” și propunerea de a revizui cronologia relativă, în sensul că valul mare de pământ ar fi ulterior celui de piatră.
- Sorin Marcel Colesniuc, Valurile de apărare dintre Dunăre și mare, ziuaconstanta.ro, 27 decembrie 2017 – de acolo am pornit spre raportul lui Papuc. Articolul, semnat de un arheolog format la Callatis, dă aceleași dimensiuni ale celor trei valuri ca noi și insistă, la rândul lui, asupra faptului că datarea rămâne disputată.
- Cpt. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, București, 1904 – Harta nr. 5: „Valurile «lui Traian» din Dobrogia, după d-l Gr. Tocilescu, 1901″, care cartografiază traseul celor trei valuri, cele XXVI de castele de piatră și cele 25 de tabere de pe valul mare de pământ.
Precizare: ipotezele asupra datării valurilor sunt numeroase și se formulează încă din secolul al XIX-lea. Ce s-a schimbat în ultimii ani e că cele trei valuri nu mai sunt datate laolaltă: valul mare are astăzi o datare arheologică proprie (secolul al IX-lea), valul de piatră una indirectă (probabil secolul al X-lea), iar valul mic are încadrări oficiale care diferă de la un tronson la altul (sec. IV–V la Cochirleni, sec. VI la Constanța, neprecizată la Cernavodă), semn că nici cronologia lui nu e închisă. Atribuirea către împăratul Traian ține, în toate cazurile, de tradiția populară, nu de dovezi. Am confruntat sinteza clasică românească cu raportul de săpătură de la Făclia și cu sinteza lui Curta din 2023; acolo unde se contrazic, am spus-o în text în loc s-o ascundem.