Școala din Maliuc a apărut într-un moment decisiv, în anii ’60, când statul începea să ducă educația și în comunități noi, izolate. Parcursul ei – început modest într-o cabană, urmat de dezvoltare rapidă și apoi de declin odată cu scăderea populației – reflectă fidel destinul multor școli din Delta Dunării.
Primele încercări la Vulturu și Maliuc
Înainte de 1962, copiii din Maliuc mergeau la școala elementară din Vulturu. Clădirea, ridicată între 1956 și 1957, avea doar două săli. Numărul mic de elevi a dus rapid la clase simultane: în 1972 erau doar 5 copii.
La 15 septembrie 1962 s-a deschis prima școală din Maliuc, într-o cabană a S.E.S.D.D. Erau spații reduse, dar exista entuziasm. Învățătoarea Elena Serghei ținea primele ore, sub coordonarea directorului Grigore Fedot. Aceasta a fost perioada de început a învățământului local, dar și un moment mai larg, în care statul a adus educația chiar și în comunitățile mici din Deltă.

Un model pentru întreaga Deltă
Cazul Maliuc nu a fost singular. În anii ’60, multe sate din Delta Dunării primeau pentru prima dată școli sau clase noi. Statul încerca să aducă educația chiar și acolo unde drumurile erau grele și elevii puțini. Maliuc a devenit un exemplu: o comunitate mică, dar capabilă să construiască o școală cu bibliotecă, laboratoare și activități sportive.

Condiții grele, dar speranță mare
Un raport din 1964 nota: săli mici, lumină insuficientă, lipsă de WC corespunzător. Tot atunci s-a decis construirea unui local nou. Între timp, elevii aveau și cercuri sportive – fotbal, volei, atletism – coordonate de inginerul Ivanov, maestru al sportului.
În 1965 a apărut și ciclul gimnazial. Clasele erau împărțite în două serii, iar încălzirea era asigurată cu sobe pe motorină. Inundațiile din 1966 au obligat mutarea lecțiilor în sala de spectacole și la hotelul Salcia.
Noua școală din Maliuc
În 1967 a fost construită o școală din boltari, cu patru săli de clasă, laborator și bibliotecă. Primele luni au fost dificile, cu lipsă de mobilier și curtea plină de moloz. Biblioteca a crescut rapid: 825 de volume în 1967, 1800 până în 1973.
În 1971–1972 s-a atins un record: 123 de elevi la ciclul primar și 121 la gimnaziu. Profesorii erau numeroși și dedicați. Printre ei, Mihai Marinache, Constantin Câmpianu, Elena Bercea și Antonia Nicolae.

Oameni dedicați comunității
Directorii școlii din Maliuc au fost, pe rând: Elena Serghei, Ion Becheanu, Silvia Becheanu, Mihai Marinache, Elena Ivan, Ion Gruia și Matroana Petrescu. Cel mai longeviv a fost Ion Gruia, profesor de istorie cu peste 40 de ani de activitate.

În anii ’70 și ’80, școala a primit clădiri noi și chiar un internat pentru copiii din Partizani, unde clasele gimnaziale se desființaseră. Parterul laboratorului a devenit sală de grădiniță.
Învățământul la răscruce
Totuși, scăderea populației din satele Deltei a pus presiune pe școli. Unele clase au dispărut, iar în timp și unități întregi s-au închis. La Maliuc, numărul elevilor a scăzut, iar școala nu a mai avut aceeași forță ca în anii ’70. Este povestea multor comunități din Deltă, unde educația a rezistat cât timp au existat copii suficienți.

În 2024, școala din Maliuc funcționa, dar avea doar 35 de elevi și 17 angajați, potrivit datelor publicate pe platforma scoalaeco.ro. Acest declin reflectă tendința demografică generală din satele Deltei, unde comunitățile sunt în scădere și școlile supraviețuiesc cu greu.
Povestea școlii din Maliuc arată cât de greu a fost să păstrezi educația vie într-o comunitate izolată. Problemele nu au dispărut nici acum. Populația scade, copiii sunt tot mai puțini, iar școlile riscă să se închidă.
Cum ar trebui sprijinite școlile din satele Deltei ca să nu dispară? Crezi că internatele, transportul gratuit sau investițiile în tehnologie pot fi soluții viabile?
Vrem să auzim și părerea ta! Participă la dezbatere în comentarii sau scrie-ne la dobrogea.explore@gmail.com. De asemenea, dacă ai idei de subiecte noi sau informații interesante, le așteptăm cu drag!
SURSE INFO ȘI FOTO
◉ scoalaeco.ro
◉ Motoc Corneliu Ștefănița, Maliuc – Orașul Științei, 2016, pp. 153-158