În anii 1980, două femei din Constanța au ales o meserie grea. Nu doar rară, ci și considerată la acea vreme, exclusiv „pentru bărbați”. Se numeau Mariana Opreanu și Luminița Camburu. Au devenit primele femei scafandru din România, cu brevet și misiuni reale în adâncurile Mării Negre, în condiții dificile, care presupuneau rezistență fizică, precizie și asumare.
Cine erau Mariana Opreanu și Luminița Camburu
Ambele erau ingineri. Amândouă și-au dorit să înțeleagă mai bine instalațiile pe care le verificau. Așa au ajuns să se înscrie la cursurile de scafandru. Au trecut toate probele.Mariana era specializată în sudură, Luminița în electrotehnică.
Mariana Opreanu s-a format la Centrul de pregătire a scafandrilor de la Constanța și a fost prima femeie care a lucrat efectiv ca scafandru profesionist, în echipe mixte.
La doar 26 de ani, Luminița Coman a urmat aceeași cale, cu aceeași determinare. Se simțea atrasă de tot ce înseamnă adâncuri, iar scafandrăria era pentru ea nu doar o profesie, ci o chemare.
Într-un articol publicat în Almanahul Scânteia, ediția anului 1981, Mariana Opreanu declara că la început i-a fost frică de adâncime. Ea povestea cum tremura de frig ore întregi, dar continua munca. De multe ori, mâinile îi amorțeau, dar trebuia să repare, să sudeze sau să inspecteze structuri. Era o profesie grea, dar frumoasă. Și pentru că își iubea profesia, pe parcurs a devenit o muncă ușoară.
În lipsa unui termen feminin pentru „scafandru”, ele au fost recunoscute oficial cu acest titlu, fără distincție de gen. Munca lor s-a desfășurat în același ritm și condiții ca cea a colegilor bărbați.
Dobrogea, centru de formare și intervenții subacvatice
În acea perioadă, scafandrii români erau pregătiți pentru lucrări tehnice complexe. Constanța era unul dintre cele mai importante centre din țară în acest domeniu. Portul, șantierele navale și bazele de reparații necesitau intervenții subacvatice regulate, uneori de urgență.
Munca de scafandru nu însemna doar scufundări. Ce mai învățau scafandrii:
tăiere de structuri metalice cu oxi-lance
sudură sub apă, cu aparatură specială
inspecții tehnice la nave și instalații
lucrări de întreținere în zone greu accesibile
Meseria de scafandru însemna forță, atenție și rezistență la stres. Costumul de scufundare cântărea peste 30 kg. Uneori, ajungea și la 40. Cască metalică, furtun de aer legat la suprafață, vizibilitate slabă. Comunicarea se făcea prin semnale. Te mișcai încet. Fiecare gest era calculat.
Cum arăta o zi de muncă obișnuită pentru cele două
Pentru cei din exterior, scufundarea pare o aventură. Dar pentru cele două femei, fiecare misiune avea în spate, o adevărată strategie de supraviețuire.
Misiunile obișnuite includeau:
deblocarea unor părți scufundate dintr-o navă
montarea unor valve, cabluri sau țevi
salvarea unor obiecte căzute la fund
Toate se făceau cu unelte speciale, în echipă, dar cu decizii luate rapid, în tăcere. Fără vizibilitate clară. Fără comunicare vocală. Doar prin semne sau impulsuri. Tu ai putea lucra într-un mediu unde nici nu-ți vezi colegul?
Meseria de scafandru există în continuare. E tot grea, tot riscantă deși echipamentele s-au modernizat, iar antrenamentele sunt tot mai profesioniste.
Tu știai ce însemna în anii ’80 profesia de scafandru și cât cântărea echipamentul?
Vrem să auzim și părerea ta! Participă la dezbatere în comentarii sau scrie-ne la dobrogea.explore@gmail.com. De asemenea, dacă ai idei de subiecte noi sau informații interesante, le așteptăm cu drag!
SURSĂ FOTO ȘI INFO – ALMANAH BTT – VACANTA 86, Articol semnat de Constantin Ismăileanu, PP 105