Dacă te-ai plimbat vreodată prin centrul vechi al Constanței, ai trecut sigur pe lângă el: un bărbat de bronz, cu capul plecat și mâna la bărbie, adâncit în gânduri. A fost dezvelit în 1887, iar piața în care se află îi poartă astăzi numele. Dar puțini știu un lucru: omul acela n-a vrut niciodată să ajungă la Tomis. A fost trimis aici cu forța, și-a descris în versuri plecarea din Roma ca pe o noapte de lacrimi — și tot aici a murit, fără să mai apuce să se întoarcă acasă.
Îl chema Publius Ovidius Naso. Pentru noi, dobrogenii, e pur și simplu Ovidiu. Și, deși a trăit acum două mii de ani, povestea lui e surprinzător de omenească.
Un tânăr bogat care a lăsat cariera publică pentru poezie
Ovidiu s-a născut pe 20 martie, anul 43 î.Hr., în orășelul Sulmo (azi Sulmona, în centrul Italiei), într-o familie înstărită. Tatăl lui își dorea un fiu cu o carieră sigură, respectabilă — administrație, tribunale, poate politică — și l-a trimis la cele mai bune școli din Roma, unde a învățat retorică și arta cuvântului.
Numai că pe tânărul Ovidiu nu-l trăgea inima într-acolo. A ocupat câteva funcții publice mărunte, apoi a lăsat totul baltă și s-a apucat de scris. A fost, cum am zice azi, „băiatul care și-a supărat familia alegând o meserie de artist”. Diferența e că lui i-a ieșit: a ajuns unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați poeți ai Romei, citit și recitat de toată lumea bună.
Celebritatea care a supărat un împărat
Marea lui lovitură a fost o carte numită Ars Amatoria — „Arta iubirii”, un fel de manual ironic despre cum să cucerești și să ții aproape o iubită (sau un iubit). Era spirituală, obraznică și enorm de populară.
Succesul ei nu avea să-l ajute. În anul 8 d.Hr., împăratul Augustus l-a lovit cu o sentință de relegare — o formă mai blândă de exil, prin care Ovidiu își păstra cetățenia romană și averea, dar era izgonit tocmai la Tomis, pe malul Mării Negre, la marginea nord-estică a Imperiului — un loc pe care poetul avea să-l descrie ca pe un capăt al lumii.
Ovidiu însuși spune că a fost pedepsit pentru „carmen et error” — un poem și o greșeală. Poemul pare să fi fost chiar Arta iubirii. Dar care a fost „greșeala”?
Asta e una dintre cele mai vechi enigme literare din lume. Ovidiu sugerează, poetic, că ar fi văzut ceva ce n-ar fi trebuit să vadă — dar nu spune niciodată ce anume, și nu știm dacă asta e explicația reală ori toată povestea. Cel mai ciudat e că Arta iubirii fusese scrisă cu vreo zece ani înaintea pedepsei. De ce l-ar fi lovit împăratul, după atâția ani, pentru o carte veche? Se bănuiește că adevăratul motiv a fost un scandal la curtea imperială. Dar, sinceri să fim: nimeni nu știe cu certitudine nici azi. Tot ce avem sunt cele două cuvinte ale lui.
Exilul la capătul lumii: Tomisul de acum două mii de ani
Aici intervine partea care ne privește direct. Tomisul de atunci era o veche colonie grecească, un oraș-port amestecat, așezat la marginea Imperiului, printre geți, greci și sarmați.
Pentru un domn rafinat, obișnuit cu saloanele Romei, a fost un șoc. În scrisorile în versuri pe care le-a trimis acasă ani la rând (Tristele și Ponticele), Ovidiu se plânge amarnic: de frig, de vânt, de faptul că iarna îngheța marea. Scrie că mergea pe apa mării prinse de gheață și că vinul îngheța și rămânea în forma vasului, tăiat parcă felii. Zicea că trăiește cu sabia la îndemână, printre oameni ale căror limbi nu le înțelegea.
E important să fim cinstiți aici: aproape tot ce știm despre viața lui la Tomis vine din propriile lui poeme — nu avem cine știe ce confirmări din altă parte. Iar mulți cercetători cred că Ovidiu a și exagerat dinadins cât de cumplit e locul. Avea un motiv: spera ca versurile lui triste să înmoaie inima împăratului și să fie chemat înapoi acasă. Deci Tomisul din poeme e pe jumătate realitate, pe jumătate strategie de om disperat.
De la străin speriat, la om al locului
Și totuși — și asta e partea frumoasă — cu timpul, ceva s-a schimbat.
Ovidiu povestește că a ajuns să învețe limba localnicilor și că a scris chiar un poem în limba geților (din păcate pierdut, așa că îl avem doar pe cuvântul lui). Tot potrivit propriilor scrieri, tomitanii au început să-l respecte: l-ar fi cinstit public, i-ar fi dat o cunună și l-ar fi scutit de dări. Documente care să confirme asta nu avem — dar imaginea e limpede: străinul trist ajunsese, încet-încet, un fel de om al locului.
E o poveste cu care mulți dobrogeni rezonează și azi: vii de departe, ți-e greu, îți e dor de casă — și, fără să bagi de seamă, locul te adoptă, iar tu îl adopți înapoi.
Poetul care ne-a dat poveștile
Ca să înțelegi cât de mare era Ovidiu, gândește-te la asta: multe dintre miturile antice pe care le știi ne-au ajuns, în forma populară de azi, prin cartea lui.
Capodopera lui, Metamorfozele, adună în jur de 250 de mituri într-o singură poveste uriașă despre transformări. De acolo cunoaște lumea povestea lui Icar, cel care a zburat prea aproape de soare; a lui Narcis, îndrăgostit de propria reflexie; a lui Midas, cu atingerea de aur; sau a lui Pyramus și Thisbe — doi tineri despărțiți de familiile lor, care sfârșesc tragic dintr-o neînțelegere. E unul dintre marile tipare străvechi ale poveștilor cu „îndrăgostiți blestemați”: Shakespeare îl cunoștea atât de bine încât l-a pus pe scenă, ca teatru în teatru, în Visul unei nopți de vară, iar ecoul lui se simte până în Romeo și Julieta — chiar dacă sursa directă a acelei piese a fost, de fapt, un poem englezesc de mai târziu.
Ovidiu a fost citit și copiat neîntrerupt vreme de două mii de ani; Dante, Chaucer, Shakespeare și nenumărați pictori s-au hrănit din el. Ovidiu însuși povestește că, de necaz, și-ar fi ars exemplarul încă neterminat al Metamorfozelor înainte de plecare — și că textul a supraviețuit fiindcă circulau deja câteva copii.
Mormântul care nu s-a găsit niciodată
Ovidiu a murit la Tomis în anul 17 (poate 18) d.Hr., fără să fi fost vreodată iertat. Și de aici pornește ultimul mister: nu se știe unde e îngropat. Mormântul lui nu a fost găsit niciodată, deși a fost căutat secole la rând.
Ai să auzi adesea legenda că poetul ar fi trăit și ar fi scris pe insula din lacul Siutghiol, de lângă orașul care azi îi poartă numele, Ovidiu. E o poveste frumoasă — dar, ca să nu ne mințim: nu există nicio dovadă că Ovidiu a călcat vreodată pe acea insulă. Legătura e o legendă apărută mult mai târziu.
Ce a lăsat Ovidiu în urmă e, în schimb, real: și-a scris singur epitaful, în versuri. Sună cam așa, pe scurt — aici zace Ovidiu, poetul iubirilor gingașe, răpus de propriul său talent; tu, trecătorule, dacă ai iubit vreodată, spune o vorbă bună, ca oasele lui să se odihnească ușor. Aceste versuri sunt gravate chiar pe soclul statuii din Piața Ovidiu.
De ce contează, până la urmă, pentru dobrogeni
Pentru că Ovidiu este cel mai vechi scriitor de renume universal despre care știm cu certitudine că a trăit și a creat o parte însemnată a operei sale pe pământul de azi al României — iar acel pământ e Dobrogea.
- Ne-a lăsat cea mai amplă mărturie, la persoana întâi, despre viața de zi cu zi la Tomis. Grecii scriseseră despre oraș și înaintea lui, dar nu ni s-a păstrat nicio mărturie personală comparabilă, care să descrie atât de amplu frigul, oamenii și dorul de acasă.
- El a pus Dobrogea pe harta literaturii lumii. Vreme de două mii de ani, cititori din toată Europa au aflat de un loc numit Tomis — pentru că acolo a suferit și a scris Ovidiu.
- A devenit simbolul Constanței: piața, statuia, Universitatea „Ovidius”, orașul Ovidiu, licee — toate îi poartă numele. Iar statuia lui a trecut prin peripeții: în 1921 a fost mutată pe amplasamentul actual, odată cu transformarea pieței și construirea Palatului Comunal. În timpul ocupației din Primul Război Mondial, soldații bulgari au dat-o jos de pe soclu, vrând s-o ia drept pradă de război; intervenția unor ofițeri germani a împiedicat îndepărtarea ei, iar monumentul a supraviețuit ocupației.
- Iar în 2017, la două mii de ani de la moartea lui, Adunarea Capitolină (consiliul municipal al Romei) a adoptat o moțiune simbolică pentru revocarea relegării sale — o scuză venită cam târziu, dar frumoasă.
Așa că, data viitoare când treci prin Piața Ovidiu, oprește-te o clipă la bărbatul de bronz cu capul plecat. Este un poet roman care nu a vrut să ajungă niciodată aici, dar care, fără să vrea, a devenit unul de-al nostru — și ne-a făcut pe noi, dobrogenii, parte dintr-una dintre cele mai vechi și mai frumoase povești ale lumii.